agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2004-10-29 | |
Sunt doar eu, eu si lumea.Curios cum isi schimba cuvintele
intelesul.Ieri lumea insemna oameni,azi ea reprezinta doar pamint.Cred ca pe cind dormeam adinc toti oamenii au plecat, s-au risipit,probabil spre nicaieri sau poate in neant.M-am temut de singuratate, iar sufletul meu, care nu ma asculta niciodata, incearca sa-mi dea o lectie.Mi-e teama sa ma mai tem!Dar iata ca ma tem si “el” se grabeste sa-mi arate de ce. Ma tem de imensitati si de ce ma poate strivi.Alerg la fereastra si privesc cum florile devin arbori, iar arborii devin colosi, vad si aud ce nu demult imi imaginam : vad cum creste iarba, cum se deschid porii pamintului si cum respira.Nu mi-am imaginat niciodata ca pamintul respira astfel.Atit de lin, aproape ca nu se simte,aproape ca nu se aude.Credeam ca ceva atit de mare te poate ucide doar respirind. Ma tem ca voi uita copilaria, ma tem ca voi ramine fara amintiri.Si iata, casa,muzica,parinti…eu dispar.Nu pot rosti « nu ma tem »,nu pot vorbi, sufletul meu nu-mi intelege graiul.Ridic privirea printr-o nevoie disperata de radacini.Soarele !Acesta m-a creat din multe raze puse cap la cap.Intr-adevar nu stralucesc caci razele mele si-au pierdut lumina odata cu venirea mea pe acest pamint.Dar reusesc sa dau culoare acestei lumi, acestor frunze, acestor flori.Familia mea ?Ei bine, soarele mi-e mama, prieten, confident si protector ;luna mi-e tata, stelele imi sunt frati, iar eu…eu sunt un nor de vara pe cerul insorit de vara. Ma tem de oameni ! N-ar fi trebuit sa ma tem de ei.Acum vor da buzna in lumea mea miliarde de oameni.Dar de ce nu apar/S-a facut intuneric si e cumplit de frig, atit de frig incit imi imaginez un imens cub de gheata de care trupul meu s-a lipit parca contopindu-se.Iar intunericul devine din ce in ce mai apasator stergind frica, spaima si inlocuindu-le cu… nimic.Acest nimic este de fapt fiinta mea.Fara ei nu exist !Ma arde soarele, deci pot deschide ochii.Intr-adevar, vad lumina. Ma tem de suferinta, de rautate, de dragoste, de ura, de lacrimi, de salbiciune, de vulnerabilitate, de viata… de mine…Atitea temeri si totusi nu se intimpla nimic.Probabil le stiu raspunsul. Imi doresc…dar vad un virf de munte acoperit de zapada.Este atit de viu atit de clar incit ii simt raceala.Stiu ca toate dorintele sunt irealizabile precum si visul meu de a ajunge pe cel mai inalt virf de munte si de a muri acolo. Si totusi…imi doresc atit de mult sa ma transform in lumina, sau intr-un sunet mladios ce poate aduce fericire, sau poate in pasare sa zbor, sa ajung sus,in vazduh, doar eu, eu si vintul. Imi doresc enorm sa zbor odata cu fulgii mari si albi de nea.Sa intru in jocul lor copilaresc si nebunesc, sa imi aud risul asa cum nu este in realitate :cristalin si vesel, asemeni unui clipocit de apa.Un joc, sau mai curind un dans pe care-l stiu doar fulgii si a carui muzica nu se aude,se simte.Un amalgam de sunete care nu sunt altceva decit viata acelor minunati, dar reci, fulgi de zapada.Intotdeauna m-am intrebat de ce este atita liniste cind ninge.De multe ori credeam chiar ca cineva de sus, fiind foarte obosit, asterne o patura alba peste lume si zgomotele ei.In realitate insa, oamenii (probabil inconstient) asculta muzica fulgilor de nea, muzica vietii, muzica lor !(cit de mult timp pierd oamenii ascultind realitatea !!!!!) Imi doresc sa le rapesc oamenilor realitatea.Am deveni cu totii nebunii unei lumi in care neintelesii nu exista.Olume a mea, cu oameni asemeni mie.Oameni care traiesc cu ideea « stupida » ca vor muri curind ;oameni care se identifica cu arborii, cu florile, cu iarba, cu pamintul ; oameni al caror vis este sa pluteasca odata cu ninsoarea, sa curga odata cu ploaia, sa moara si sa reinvie odata cu natura ; oameni care sa vorbeasca putin si foarte incet ; oameni care nu vor sa vada ci sa simta, a caror unica lumina sa fie miinile. Am fi nebuni, dar nu e minunat sa fii un pic nebun ?Oare nu e o arta nebunia ? Furam cite putin din perfectiune ori de cite ori nu vedem si nu vorbim ! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate