agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3481 .



Noroiul
eseu [ ]
Din prelegerile profesorului Escu, neascultate de nimeni Colecţia: Prelegerile Neascultate ale Profesorului Escu

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [sanis ]

2004-11-12  |     | 



(fragment)

      ....Pentru că aminteam de expresii, să facem o mică digresiune.
      Printre multele expresii pe care le leg de sistemul comunist este și aceasta: „a împroșca cu noroi”. Nu știu când am auzit-o prima dată, dar am auzit-o exact așa, însoțită de cacofonie. Aș zice că nu a fost trecută în rândul cacofoniilor celebre (și acceptate) doar datorită faptului că verbul se declină de obicei – deși majoritatea declinărilor respective întăresc aspectul cacofonic... Cel mai adesea se zice „el/ea/ei împroașcă...” Rar de tot se spune „tu împroști...” și „voi împroșcați...” – poate pentru că această afirmație trebuie făcută în fața celui/celei/celor pe care îi acuzi de acest fapt reprobabil. Și, probabil știind că este un act reprobabil, nu se afirmă niciodată „eu împroșc...” sau „noi împroșcăm...”
Dar să lăsăm gramatica și să continuăm discuția pe marginea expresiei. Cu timpul am început să o alătur mai ales unor emisiuni de radio – de exemplu, cea a lui Eugen Barbu. Scriitorul „Gropii”, în calitatea lui de ziarist și director al Săptămânii, o folosea și în revistă, așa că, deși au fost mulți alți scriitori și prezentatori radio-TV care au folosit-o, eu o leg întotdeauna de activitatea mai puțin lăudabilă a scriitorului. Mai recent, o leg mai ales de activitatea liderului de la România Mare și a colaboratorilor lui.
      Mama nu prea folosea această expresie, se pare că ea avea lucruri mai bune de făcut decât să învețe limba de lemn. Probabil ea ar fi spus „ăia ne bârfesc”. Desigur, aceste vorbe ar fi folosit și propaganda de partid – dacă „bârfă” ar fi fost un cuvânt destul de tare. Dar cum întreaga nație bârfește, afirmația unui Barbu cum că „ăia ne bârfesc” ar fi dus cel mult la un ridicat nepăsător din umeri... Așa că s-a încetățenit (corect ar fi fost să zic „întovărășit”, dar aș fi schimbat sensul afirmației...) folosirea expresiei în întreaga ei cacofonie. Nu se „bârfește”, ci se „împroașcă”!
      Am stat odată să analizez de ce „împroașcă” și nu „azvârle”, sau chiar „aruncă”. (Personal aș fi optat pentru „azvârle” – se evită cacofonia...) De exemplu, noroiul – că de el este vorba – poate deveni destul de vâscos pentru a se preta unei „aruncări”. Se poate chiar întări. În astfel de cazuri – destul de normale bietului noroi - nici nu mai poate fi vorba de „împroșcat”.
      Așa mi-am dat seama că este vital a se folosi cuvântul „împroașcă”. Când se „azvârle” cu ceva – noroi, piatră, lemn, baligă, etc., se face pentru a se alunga ceva, sau cineva. O faci pentru a scăpa de cineva, a te apăra – de atacul fizic sau verbal al cuiva, de exemplu. Poporul folosește acest verb exact în acest sens; el zice că „aruncă săgeți”, dar și că „dă după câini” – în sensul că alungă potaia cu un lemn. Deci, politrucii au evitat folosirea unui cuvânt care sugera întenția „ălora” de a alunga niște javre gălăgioase, nefolositoare, râioase, poate chiar turbate...
      În al doilea rând, cuvântul folosit („a împroșca”), sugerează „pătarea”. Chiar dacă aruncarea de ouă clocite sau roșii putrede are același rezultat, Barbu (și ceilalți) au evitat folosirea lor în expresie. Știau – chiar dacă doar în subconștient – că nu se aruncă cu ouă (scuzați cacofonia) decât în paiațe lipsite de har, în panglicari, în potăi umane. Pe când pătarea prin „împroșcare” te trece automat de partea pozitivă a barierei. Vr’a să zică, tu ești curat și pur și vine neica Nimeni și te pătează (prin împroșcare) cu noroi, lături, vin, scuipat...
      În sfârșit, acest verb are un puternic caracter de act voluntar. Are o direcție precisă: tu/noi. Una este ca cineva să-ți verse în poală cafeaua sau vinul (și să-ți ceară bâlbâindu-se, umil, iertare, la care tu poți răspunde suveran cu un „nu-i nimic, se întâmplă...”, deși îl înjuri printre dinți), și cu totul altceva ca același neica Nimeni să-ți „împroaște” cafeaua (sau vinul) în față, fără nici o intenție să-și ceară iertare și complet nepăsător la înjurăturile tale spuse mormăit sau chiar pe față!
      Buuun. Acum că am lămurit folosirea verbului ce formează cacofonia, să vedem de ce se folosește cuvântul „noroi”. Ei, vă rog să mă credeți că nu am reușit să găsesc o explicație certă. Mult mai imaginativ ar fi fost expresia „cu scuipat”. E drept că asta ar fi sugerat furia împroșcătorului, chiar turbarea lui. Actul ar fi devenit unul sub impulsul momentului și, pe undeva, chiar provocat. A provoca pe cineva nu prea stă bine cu imaginea de ființă fără de prihană adoptată...
      Poate singura explicație ar fi una care ține de tradiție. De exemplu, românul era prea sărac să arunce cu ouă stricate sau roșii putrede, în fapt prea sărac pentur a le lăsa să se strice. Nici cu baligă nu prea arunca el, cel mai adesea o aduna „turtițe”, pentru încâlzirea casei... Dar de obicei o „azvârleau” pe câmp... Așa că dacă ar fi prins el curaj (țăranul român, că de el e vorba) să „împroaște” pe cineva, aproape inevitabil ar fi apelat la „noroi”, material din belșug și nefolositor. Mai ales că paguba nu era mare, nu te putea trage nimeni în judecată (o piatră ar fi spart capul...). Și, dacă ar fi fost vorba de boier, scârba acetuia că a fost pătat cu noroi – simbol al țăranului disprețuit – nu ar fi cunoscut margini! Repet, această explicație este nesigură, dar ea sugerează că noi, românii, suntem pe undeva superiori „ălora” care, iată, recurg la acest obicei „țărănesc”, împroșcându-ne cu noroi...
      Dar poate că provine din expresii folosite pe la alții, tradusă doar în limba noastră de lemn. Nu ar fi prima expresie importată dinspre Răsărit... Doar se știe că acolo e noroi cât cuprinde... Sau poate dinspre vest: ce poate fi mai cumplit pentru un cavaler îmbrăcat în platoșă strălucitoare, cu o pelerină imaculată pe umăr (cu cruce sau fără) decât să cadă în noroi? Iată-i deci pe români (întreaga nație) în postura de cavaleri „fără teamă și prihană”. Ce bine ne cade o astfel de caracterizare! Și iată-l pe neica Nimeni, ros de invidie, cum se apropie pe furiș și ne împroașcă dușmănos cu noroi. Alba noastră pelerină transformată într-o cârpă jegoasă, strălucitoarea noastră armură într-o fierăraie ruginită! Cum să nu-ți vină să-i iei de gât pe „ăia” care își permit să te lezeze de la adăpostul cortinei de fier?!
      Pe ce era invidios neica Nimeni? Bineînțeles, pe mărețele noastre realizări. Pe victoriile noastre obținute pe drumul ce ne ducea direct spre comunism. Pe fericirea ce o simțeam privind la mănoasa și bogata noastră patrie. Pe calitățile deosebite ale poporului român, exacerbate (pardon, puse în valoare) de conștiința socialistă acumulată prin metode educative înaintate. Pe unitatea de granit a nației, adunată în jurul partidului și conducătorului... Hei, da’ pe câte nu ar fi putut el fi invidios?! Chiar și pe balega noastră, pe noroiul nostru uscat și greu de împroșcat...
      Așa o fi fost, numai că se pare că în cazul meu (cel puțin) propaganda comunistă nu s-a ridicat la gradul de eficiență dorită (de-alde Barbu). Am început să mă uit în jur și să-mi spun „Unitate de granit? Nici vorbă! Þară bogată și mănoasă? Haida-de! Înaintare spre comunism? Kaka-maka! Realizări? Fugi de-acilea!” și alte astfel de vorbe, care ar fi fost etichetate de Barbu drept „împroșcare cu noroi” și lipsă de patriotism. Așa că am început să mă îndoiesc și de celelalte motive de invidie, ba chiar și de realitatea „împroșcării”.
      Și mi-am întors atenția asupra celor „împroșcate”. Ce zice oare invidiosul de neica Nimeni? Că economia comunistă cam scârție, ba chiar – vorba lui nenea Iancu – lipsește cu desăvârșire. Că agricultura este fantastică – doar în fanteziile „gotice” se mai poate întâmpla așa ceva. Că viața românilor este ceva nepământean – vă rog să mă credeți pe cuvânt, era! Că atinsesem culmi neatinse de alții – de exemplu, 5 ouă pe lună, 3kg de carne pe an, un tub de pastă de dinți de cap de român (tot pe an), și vreo câteva role de hârtie higienică (așișderea). Noroc cu ziarele de partid... Eticheta „Made in Romania” devenise un semnal de atenționare la adresa cumpărătorului. Iar românul începuse să viseze Marele Vis care se perpetuează și azi (nu, nu de înaintare spre comunism!): SÃ FUGI...
      Și mi-am pus întrebarea: oare acele pete existau înainte de „împroșcare”? Oare ele sunt pe armura noastră, pe pelerina noastră nu tocmai imaculată, datorate împroșcătorului? Neica Nimeni este de vină, adică? Din cauza lui nu există hârtie higienică? Din cauza lui locuințele deveniseră peșteri înghețate? A lui, dărâmarea bisericilor și satelor românești? A lui, gunoiul care ne înconjoară? A lui, câinii vagabonzi pw străzile Capitalei și copiii orfani drogându-se prin canale? A lui, natura pângărită, starea jalnică a economiei, culturii, educației, moralității?... Măi, al dracu’ neica Nimeni!
Nu, acele pete existau acolo. Românii nu erau acei cavaleri „fără teamă și prihană”, ci un soi de oameni noi trăind într-o societate kaka-maka. „Împroșcatul” era, de fapt, o arătare cu degetul. Neica Nimeni punea doar degetul pe pată, doar-doar i-o zgudui pe români, doar-doar i-o face să facă ceva, orice, pentru a spăla noroiul de pe ei.
      Desigur, românului nu-i place să vină acel neica Nimeni să-i spună că-i deschis la prohab.Îi vine imediat pe buze vechea zicală, și zice: „Vezi-ți, dom’le, de bârna din propriul ochi!” (vorba fie între noi, cel ce ne trage de mînecă are cel mai adesea doar un pai...). Românul este orgolios nevoie mare, el e „fruncea”, el e „buricul”. E fălos și îi place să fie lăudat, mai ales de către cei care „contează”. Dar când cineva cutează să critice ceva, cum îi sare muștarul. „Ce puii mei vrea și ăsta? Precis are ceva cu mine...”
      Așa că, dacă nu sunt alții să ne laude, ne lăudăm singuri. Se pare că nici o țară din lume nu are atâtea cărți (laudative, desigur) dedicate ei însăși, ca România. Unde alte țări au un coș de cărți, românii are biblioteci! Și în timp ce în alte țări analiștii și istoricii scriu și despre perioadele mai întunecate ale istoriei naționale mai vechi sau mai noi, la români mai toate cărțile laudă. Și nu o dată, mint sfruntat pe față!
      Chestia cu „împroșcatul” s-a încetățenit („întovărășit” nu sună bine...) atât de mult, încât a devenit un mod de viață. A luat, de exemplu, un aspect invers, de la individ la societate. „Împroșcând” un individ, „dădeai în țară și popor”. Daca era „membru”, te trezeai criticat, dat afară de la servici... Dacă era „membrul membrelor”, puteai face și pușcărie. Cu cât individul era mai sus pe scara ierarhiei dubioase a societății kaka-maka, cu atât lezarea „țării și poporului” era percepută mai intens.
      Și de aici cuvântul a pătruns în mase. De acum, orice român se simte lezat când cineva îi spune șoptit „Mă scuzați, sunteți desfăcut la prohab...” Cu atât mai mult dacă o spune public. Se simte „împroșcat cu noroi”. El, cel fără de prihană, se găsește mânjit de noroi în fața celorlalți. Toată pretenția lui de aroganță se duce Naibii... Desigur, este desfăcut la prohab, dar nimeni (mă’nțelegi? Nici măcar neica Nimeni!) nu are dreptul să se ia de prohabul lui. Ce, el (neica Nimeni) nu are și el oarece chestii desfăcute pe undeva?
      Cum de vine „ăla” să spună că sunt corupt? Ce, la ei nu există corupție? Să spună că sunt imoral. Imoralitatea are diferite grade și micile mele ticăloșii nu pot fi puse alături de marile ticăloșii făcute de alții – și apoi, cine se crede el? Iisus Hristos? El n-are pete?
      Cum de vine să-mi spună că încerc să distrug și micile încercări de unire ale comunității? În primul rând, românii din comunitate nu au nici o unbră de dorință de unire. Apoi, cei ce vor să se unească o fac în jurul altora, nu a mea, așa că de ce mi-ar păsa? În sfârșit, am dreptul să fac ce vreau, e democrație, nu trebuie să dau socoteală nimănui!
      Cum de vine (același sau alt) neica Nimeni să-mi spună că nu sunt patriot? Sunt un foarte bun patriot! Patria mea sunt EU! Îmi apăr interesele cu dinții, dacă-i nevoie. Þara mea este acolo unde îmi este MIE bine, deci eu voi fi întotdeauna foarte patriot. Dacă se apropie cineva de această „patrie” a MEA, mă fac câine de dudău! Că în România este totul de vânzare, de la rinichi la fiice și neveste, și până la cimitire, biserici, păduri și plaje, este OK, indică doar adaptarea României la o societate de piață. Oricum, nu înțeleg ce mă privește pe mine...
      Și cum de vine acel (sau alt) neica Nimeni să-mi spună că în viață contează și alte lucruri decât banii, poziția socială și confortul material? Ce dacă Cicero a zic că „tot ce îi trebuie omului este o bibliotecă și o grădină”? – ăla n-a trăit pe vremea noastră. Acum dau bucuros o grădină pe o sculă hiper-perfomantă, iar biblioteca o dau pe orice, că tot nu-mi trebuie... Căci am doar o viață de trăit!
      Așa că, în urma acestei analize, m-am hotărât să nu mai „împroșc cu noroi”. Să dau, mai curând, cu apă. Poate așa voi mai spăla din noroiul de pe noi...
Escu
(Prelegeri neascultate de nimeni
Ediția a II-a)


Nota redacției:

O conferință care nu a mai avut loc. Organizatorii, aflând tema propusă de profesor, fiind ei înșiși români, au preferat să nu se lege la cap. Au organizat în schimb un „bal”la care s-au adunat câteva zeci de români „uniți” în aproape tot atâtea bisericuțe...
Desigur, nu a ieșit nici un ban din chestia asta, dar organizatorii acceptaseră riscul încă de la anunțarea conferinței...


.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!