agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 6832 .



Diana Iepure - gânduri dezgolite pe claviatura unui pian
eseu [ ]
s-a făcut deja 20 noiembrie

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Decembrie ]

2004-11-19  |     | 



Liliuța are o burtă uriașă
și–a înghițit iubitul
cu tot cu ceas
acum simte timpul cum trece
și cum se lovesc secundele de pereții stomacului
ca un ulcer dureros de dulce
tic– tac, tic–tac
burta îi tresaltă...
ceasul iubitului nenăscut
un fel de vasomotor
fantomatic…

Diana Iepure?
Un pericol. Mai ales pentru copii. Păi ce să pricepi când vezi o tanti pe care o cheamă Iepure, se autointitulează Veverița, scrie poezie și cântă la pian?
Noroc cu Vameșu, a mai scos copiii din ceață...

Cum scrie Veve?
Ei bine, scrie bine. O poezie sănătoasă. Caldă, dar nu fierbinte.
Maternă.
Veverița este în primul rând femeie. E conținut într-o lume a imaginii.
Mai mult nu știu să vă spun. Citiți-o.
Ah, și mai ales. ascultați-o recitând. Cu sufletul recită ea. Se face liniște în gară când recită ea... Asta-i Veverița!
Andrei Horia Gheorghiu

A fost odată ca niciodată și încă mai este, că, dacă n-ar fi nu s-ar povesti, un sat virtual și oarecum planetar care avea un nume nițeluș mai ciudat decât alte sate, Agonia Punct Ro. Și intrarea în sat era diferită, nu erau străzi și nici porți. Trebuia să spui o parolă și să sari de două ori pe o pietricică care se numea:”Enter”.
La poalele unui copac cu un nas mare și gros se strângeau din când în când grupuri de săteni ce ascultau curioși, povești încurcate printre crengi și diverse link-uri.
- Dragii mei, în seara asta o să vă spun povestea Veveritei...
- Ei, strigă un Koala, enervat teribil de un nasture al vestuței ce refuza să se închidă. Iar povești siropoase despre animăluțe lipicioase... fără miză, fără șansă. O să moor! Moor!moor!
- Sssst! strigară ceilalți. Vino că te ajut eu să-ți închei vestuța, se oferi Nime din mulțime.
- Veverița asta e mai moțată decât credeți, zâmbi copacul. Aveți puțintică răbdare și
o să aflați de ce. Iată! Scoate plăcintele din cuptor cu lăbuțele goale. Le mănâncă imediat, frigându-și palmele, buzele, limba și cerul gurii. Îi place să-și pună pe limbă ketchup-uri “tari”, gen Inferno, îi place țuica de caise făcută de tatal ei, răcitura de cocoș ca la mama acasă și mămăliguța cu brânză. Bea cafeaua amară fierbinte și fără de zahăr. Totusi odată, am auzit cum bombănea prin scorbură, ca un fel de descântec în:

Zaț
“înec
o linguriță de zahăr în cafea
și-o privesc ca un călău
cum dă din coadă
cum se scufundă neputincioasă
cum atinge zațul amar
cu buza-i tocită
cum îl taie
și-și varsă în el
cristalele de sfeclă
uite-așa îmi îndulcesc eu viitorul
ghicitoareo
uite-așa“

În altă zi am auzit-o strigând în gura mare că, nu mai vrea să fie Veverița Bălan-ă pentru că i-ar place mai mult cum îi șade coafată ca Veverița Iepure...
- Oh! Vai! se auzi de peste tot. Cum așa? Și cu blănița? Și cu codița? Ce a făcut?
- Ei, acum înțelegeți de ce v-am spus eu că-i mai cu moț? Ce credeți c-a făcut? Si-a vopsit frumușel părul în verde, a ieșit în ușa scorburii și a strigat tare:
la naiba
……………….
„îmi vopsesc părul verde
mă îngraș ca o nesimțită
și strig
la naiba
nu fac parte din nici o generație
mă doare-n cot
de generații
auziți voi
cum în cimitir
se înroșesc oasele
morților mei
de rușine” !!!

De atunci, lumea o strigă cînd Veverița, cînd doamna Iepure.
- Aha! răsuflară ușurați toți cei care ascultau cu urechile ciulite.
- Apoi toată ziulica scrie poezii pe frunze. Am văzut la ea în scorbură, pe un raft din pod, o mulțime de frunze uscate mâzgălite cu un pix violet. Scrie despre șoricei, broscute, omizi, prieteni bolnavi de spleen-ă, guzgani, scoici, ghiocei...ehe! câte și mai câte, zice ea că:
” Da, poți să faci poezie din orice. Dintr-un fir de praf, dintr-o sticlă spartă de geam, din cărămidă, dintr-o umbră, dintr-un fluture, dintr-o râmă, chiar și dintr-o bubă în nas, dacă-ți place poezia avangardistă și te doare tare nasul. Poți face poezie și din moarte, cât n-ar părea de sinistru. Și din neîntâmplări. Cu o singură condiție: să fie ale tale neîntâmplările. Poți scrie poezii de tot felul: concise, lungi, ovale, dreptunghiulare, descriptive ori mai puțin. Important e să trăiască poezia în tine, să te ajute sufletul. Și nu în ultimul rând totuși mintea. Nu există oameni perfecți. Există poezia perfectă. Pe ea o căutăm cu atâta insistență și încăpățânare”

Luna trecută, am văzut-o pe o crenguță urmărind cu atenție ce se întâmplă în lume. Semăna mai mult cu o pisică la vănătoare de vrăbiuțe. N-a durut mult și am auzit-o strigând:”am prins un cititor la colț de stradă”!!!
De o lună nu s-a mai urnit sărmanul de acolo.
Ea mai iese din când în când, îi mai aruncă o alună, câte o frunzulită scrisă cu același pix violet...
E tare zvăpăiată! Toată ziua mă înțeapă cu gheruțele, mă gâdilă cu codița și strănut ca în sezonul păpădiilor... mi-e tare dragă! Când se apucă de cântat la pian, simt cum imi picură cleiul pe răni de mult uitate!
- Și până la urmă, de ce ne-am strâns noi aici? întrebă Koala, supărat că tocmai găsise o pată de zmeură pe vestuță. Eram sigur că o să fie lipicioasă toată povestea. Mor! Mor!
Copacul zîmbi și începu să cânte încetișor:
“Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, la muuulți ani!”
Ina Simona Cîrlan




Veveritei, o portie de tort cu alune


insomniac poeme chiar nodul gordian
aleargă iepuri albi pe clape la pian
fluidele vibrații nescrisă simfonie
cu tine armonii in nopți de poezie

rotundă este ora si toamna mai frumoasă
când viile imbracă parfum de tamâioasa
si crizanteme-n horă aleargă pas de flori
să te sărbătorească in cântec și culori

simionescu adriana-marilena




Cel care dorește s-o cunoască pe autoare prezentată de Ina, Horia și Adriana este invitat în pagina acesteia, poate să parcurgă textele ei. Eu doar vă invit, dar știu că sunteți prea curioși și o să vă duceți repede acolo unde o puteți descoperi pe VeVerița.

De multe ori când intram în dialog cu un autor prima întrebare care ne frământă este în ce împrejurări s-a născut ideea creației sale literare, apoi ce semnificație a dorit autorul să incifreze în textele lui, dar mai ales care sunt modelele de care s-a servit sau cum este reflectată realitatea trăită de acesta. Rostul oricărei adevarate biografii este să-ți dea o înlănțuire de fapte sigure, pe temeiul cărora să poți lămuri și controla ceva mai mult decât fiecare din aceste fapte, felul statornic al poetei de a vibra în atingerea cu lumea, cutele adânci ale sufletului personalității ei.

Plăcerea cititorului de poezie este să descopere întâi de toate ce e particular și deosebit la un poet, farmecul și surprizele numeroase pe care i le relevă rând pe rând opera acestuia. Ca să merităm așadar cu prisosință numele de cititor ar trebui, întâi de toate, să ne recomandăm nouă înșine mai multă comprehensiune pentru ceea ce facem. Asta fac eu când pătrund în universul unui poet, mă consider doar un cititor de poezie. Vreau să mă aflu de partea poezie și să-i urmez destinul, în felul acesta voi beneficia pe deplin de toate frumusețile și de toate valorile umanizate pe care poezia le promovează.

Diana pare că își recunoaște pasiunea devoratoare pentru exercițiul poetic. Găsim poeme cu o coloratura a limbajului și a imaginilor, folosind un ton confesiv, te introduce încetișor în universul miraculos al versurilor și versul îți descoperă anumite calități de sensibilitate ce sunt proprii poetei:

e prea multă lumină aici
e prea multă
pentru doi evadați
dintr-un întuneric mocnit
raze infraroșii ne străpung
trupurile
le înfierbântă
mie-mi iradiază un sân
pe cel mai obraznic
și mai rebel
ție-umărul amorțit
de nebuniile mele țâșnite
prin părși prelinse
pe mâna ta amețită
de-atâta oranj
mie-ochii
cu care te pândeam
precum o vulpe roșcată
cu genele răsucite
ție–pieptul
preaplin de suflarea mea
sacadată
gata să-ți iasă
pe gură
într-un ultim și izbăvitor oftat

să ne ascundem iubite
sub plapumă
și să murim albastru
murim albastru
murim albastru... (să murim albastru )


Versurile sale sunt uneori ca un acord de pian, alteori o mireasmă trasând un arc străveziu de curcubeu, ca un fâlfâit de aripă, care dă impuls imaginației poetei să evadează cu plăcere într-o lume doar a ei, dând frumuseți neînchipuite. Starea poetică este surprinsă în imanența ei. Uneori murmurul lăuntric trece dincolo de inimii, iar dorul se lasă cântat printr-o chemare flămândă a celui ce iubește:

Spre dimineață
ca niște vrăbii
ochite cu praștia
îmi cad pleoapele
zbătându-se
mi se lungesc
degetele mâinilor
portativele mele vii
împânzite cu note de dor
între mine și tine
linii paralele
din carne și oase
își leagănă
elipsele sărate
născătoare de curcubeu
... (Portative)

Versurile sunt mai întotdeauna acordurile sufletului într-o sinfonie a nemuririi. Privind și citind, versurile încep să se însuflețească sub trăirea noastră. E atât de greu, dar și ușor să pătrunzi în lumea lăuntrică a Dianei, încerci să te familiarizezi treptat cu sensurile și mai ales cu aspectele pe care le întâlnești, e ca o fugă spre un orizont care ți se deschide, încerci să atingi linia, dar soarele în răsăritul lui o mută undeva spre apus. Poezia te învăluie și te cucerește, așa cum amurgul cucerește lumina:

ți-e gura întredeschisă
aidoma unui uter căscat
căruia i-a venit sorocul
să expulzeze
în contracții dureroase
cuvinte
și eu aștept înnebunită
ca un tată nefumător
la ușa sălii de naștere
aprinzându-mi
cu degetele tremurânde
secundă după secundă
secundă după secundă
si asta imi place ( ți-e gura)

Cuvintele spuse se alintă melodios în trăirii metaforice cu intensitatea frumuseței irascibile. Poezia se apleacă către cititor ca o mângâiere, așa cum pruncul primește sărutul soarelui pe creștetul său. Realitatea cuvântului spus are puterea de posedare a sensibilului și concretului. Ea tinde mereu către esențe, își definește versul prin culorile oferite de realitate, așa cum soarele soarbe polenul zile și se retrage în amurg ca în zori să apară în toată splendoarea. Provocările realului îi reușesc, dând profunzime celor exprimate și are puterea de a le înzestra cu sugestii și sensuri multiple de a le transpune într-o atmosferă particulară ce deschide ea însăși orizonturi nebănuite:

M-am înălțat
până la cerul suferinței mele
și l-am ciuruit
cu degetele plumburii ale durerii.
Privesc prin orificiile ofurilor
ca prin găuri de chei,
ca prin pielea mea
întinsă pe sîrma ghimpată
și făcută unealtă
de separat
dor de dor.
Mă strecor eu prin mine
cu tot cu zimții tociți ai răbdării
și aștept
să mi se deschidă cel de al doilea cer…( Ciuruită )


Versul pentru Diana este ca o zare necontenit deschisă către nelimitat, către imposibil și tocmai din această situație singulară se naște farmecul poemelor ei. Parcă e suficientă doar privirea ca să răstoarne sensurile. În versuri obișnuite încearcă viziuni noi într-un suflu generos, unde pulsul si ritmurile unei inimii însoțesc poezia. Limbajul liric este diferențiat - versurile pline de sensibilitate, de sensuri, înfățișează cea mai neașteptată rezonanță în inima cititorului:

gândurile negre
ca muștele de august
pișcă rău
ne apărăm de ele cum putem
fluturăm din cap
ne tragem cu palma peste frunte
fâlfâim din gene
ne conectăm la tot ce mișcă
la rețeaua de curent electric
la firele de telefon
la Internet
la vânt
la ploaie
la intuiție
eu
la inima ta
tu
la inima mea
uite că am descoperit
intercondiționarea perfectă... (Conexiune )

Poezia trebuie privită ca un gest de sinceritate și dăruire, noi descifrăm căile inedite ale metaforelor. Capacitatea de a da expresiei poetice rezonanțe, culori și nuanțe diverse, puteri și subtilități, stă în luciditatea privirii lăuntrice dar și exterioare a poetei Diana. Cuvintele dacă rămân nelocuite par ca niște morminte neîngrijite, dar Diana are această capacitate să meargă spre esență conjungând sugestia cu elementul plastic, formulând direct fără a apela la instrumentul complicat al metaforei, utilizând simplitatea clasică. Mesajul său este nu numai declarativ, ci de substanță și autentică vigoare:

doi ochi negri,
picioare zvelte,
nas rece,
și blană caldă.
cât de frumoasă e!
are intuiție,
pulsează
adulmecând mirosul stăpânului.
adoarme extaziată
la pieptul lui.
nu, nu e vorba de cățelușa
vecinului meu de palier…
uită cuvinte,
puncte,
virgule,
numele iubiților neiubiți
și, noaptea,
ușa sufletului
vraiște (cuvinte comune, deh):
pentru zmeii din vise
acces nelimitat.
încă n–a citit
“enciclopedia zmeilor” de cărtărescu,
“antidoturi” de eugene ionesco,
nici măcar prima carte a lui matei ghigiu.
autoironică,
își clatină pantoful
în ritmul mesajului
abracadabrant.
nu, nu e vorba de mine,
fiica lui taică–meu.
de parcă o durere n–ar putea fi frumoasă,
de parcă o durere n–ar putea avea stil... (doi ochi negri... )


Așa cum fiecare sărut își are înainte de toate un mugur care încolțește undeva în adâncul inimii, așa în poezie, cuvântul e elementul central care se armonizează metaforic se plimbă printre trăiri și gânduri, care stau gata să fie împărtășite. Poezia vibrează încă de la primul vers, are o sensibilitate suavă. Încearcă să contureze stări ancorate undeva în alibia inimii:

o scoica
jumătate zvântată
jumătate în nămol
își mângâie carapacea
hai vino
răule
râule
raiule
în albia ta… (o scoică...)

Textele Dianei sunt ca o manifestare a frumosului într-o materie sensibilă numită suflet și se integrează în chip organic întregului stil al autoarei. Expresia pictează imagini sensibile, iar cuvântul este modelat după conturul lucrurilor. Poezia este ascunsă în adâncimea acestui suflet enigmatic, plin de sensibilitate cântând cuvintele pe acorduri doar de ea știute. Orizontul poetic nu ne mai surprinde, muzica versului e înălțătoare e ca o redeșteptare a inimii, așa cum nu te poți despărți de umbră și de aer așa este versul și muzica pentru ea:

voi compune un Concert pentru doi și-o vioară
cu strunele din nervii mei întinși perfect
pe lemnul așteptării
un concert fără pauze
mai lungi de-o pătrime cu punct
un șiii doi
noi
am uitat
metronomul pornit
și numărătoarea deschisă sărutului
poco a poco crescendo
din tine spre mine
se deschid orizonturi
și forte, și forte, și forte!
aaaaaaaa...llegro ma non tropo
și piano.
pianissimo...
da capo? ( Concert )

Poeta își sădește în suflet înțelegerea și dragostea pentru cei din jurul său, ea aduce în poezia sa seninătatea, bucuria de a trăi, dar și decorul minunat, atmosfera poemelor sale este caldă și liniștitoare. Imaginile sunt limpezi și deșteaptă admirația și uimirea cititorului. E ca un freamăt de codru, versuri specifice unui tablou colorat bogat dând posibilitatea cititorului să-și re/descopre sentimente și manifestări noi. Cuvintele sunt chemate să-i exteriorizeze trăirile, realizând poezii cu totul originale:


Cobor trepte
de parca le–aș urca
spre adîncul infinit
din care voci mă cheamă
spre mine…
urc trepte
de parcă le–aș coborî
spre hăul întrebărilor fără răspuns
gata să explodeze
și să mă nască din nou… (Trepte)


ai fost generos cu mine
iubite
m-ai lăsat să-ți simt durerea
mi-ai dat-o în brațe
cu grijă
ca pe un copil al nostru
s-o alint
și s-o învăț cuvinte tămăduitoare...
iartă-mă ( ai fost...)

Reușește să transforme setimentul în sentiment și simțirea tot în simtire... dar aceasta transformare depinde de cei ce văd cuvintele și le ascultă muzica. Versurile sale sunt ca o sinfonie, pline de expresie plastică, face din limbajul muzicii versuri, iar versurile le transformă în serenade. Simte nevoia de a ieși din spațiul care o încojoară și se transferă într-un timp măsurat doar de dimensiunea sufletului:

Miros de brad
de portocală
și de cafea amară
în casa mea pustie
care nu–i a mea
din televizor
femei elegante
în rochii haute couture
îmi urează
la mulți ani
și cântă de dragoste
le privesc cu invidie albă
și mă rog la toți dumnezeii
să se sfârșească o dată
aceste sărbători
cu iz de cafea contrafăcută
made in poland… (statu-quo)

Poeta predispusă uneori la interiorizare, șochează prin sinceritatea desăvârșită a expresiei, prin transpunerea directă în vers a neliniștilor și tensiunilor interioare, ca și printr-o compoziții neobișnuită cu esență muzicală ce transmite mesajul nu numai la nivelul lexicului, ci dincolo de el, prin sugestii:

intre trecut si prezent
eu
suspendata in timp
iau cunostinta
de propria-mi existenta
imagini ucigase
la Passe compose
imi bareaza calea
spre puntea de trecere
ce se clatina cuminte
in imediata apropiere
picioarele
insa
imi sunt taiate
si talpile mi-au ramas
pierdute
undeva
in perfectul compus (existentiala)


Lumina cu umbrele ei poate defini starea și sensul plăsmuirilor unei lumii în care te simți minunat așa cum e lumea Dianei. Dacă urmărim adâncimea cuvintelor, descoperim iradierea undelor personalității poetei de a vibra în atingerea versurilor sale de a descoperi acel sunet ce se smulge ca un rotund și apoi se descompune intre-un murmur, marcând tonuri și imagini:


Confesiunile noastre
s–au îmbrățișat dorite de înțelegere
palpitantă atingerea asta
a doua dureri sângerânde
a două universuri ciopârțite
violate de simțiri străine...
Le–am abandonat
conștienți de propria lașitate
ori poate doar ne–am retras
stingheriți de–atâta intimitate
dezbrăcată de vorbe…
Ne cutremură atingerea lor sărată
dar nu clipim
să nu ne trădăm mirarea
să nu ne cadă măturile înțepenite…
altfel ne–am topi
încălziți de sângele
ce picură
peste măruntaiele înghețate
ale sufletului…
doi oameni de zăpadă
cu buze purpurii de sare … (Salină)


Pentru a pătrunde dincolo de cuvinte, trebuie să sugrumi clepsidra și să clădești în miez de piatră cuvânt peste cuvânt, pentru a ajunge la înălțimea estetică care cere la tot pasul s-o conturezi analitic sub raportul rezistenței. Ritmul tangoului dă poeziei puterea unei vrăji, încât viața reală parcă se estompează până la confundare. Ca într-o rotitoare joacă aparentă, poeta își asumă libertatea cuvintelor, înșirându-le, frângându-le neașteptat, refuzându-le sensurile obișnuite, dându-le contururi plastice pline de limpezime și viziune:

inima–mi sălta
înfășurată în noapte
dansând în doi timpi
tangoul nebun al dorinței
ne–am înlănțuit disperați
de parcă luna
ar fi vrut să ne secere melodia
și să și–o atârne
de colțurile leagănului pustiu
în care ne adăpostea cândva
de zorii
ce încercau
să ne fure misterul (Tango)


Autoarea experimentează mereu pentru a pătrunde cât mai adânc în măreția cuvintelor determinând o încărcătură deosebită de sensuri, ea abrogă orice reguli, urmărindu-și doar starea sa interioară, inventând uneori imagini pentru a se putea desfășura în ele:

Vino să–mi tatuezi o stea
pe gândul meu obscur
ca o speranță tămăduitoare
vraja ei să mă pătrundă…
Halucinant de dulce
descântecul amăgitor
să–mi curgă prin vene
aur topit cu buzele…
Inciziile de bijutier
să mă doară
doar atât cât să–mi fie bine…
Vino să–mi tatuezi
un sărut pe sânul stâng
al Universului meu de femeie
las'să știe lumea
că sunt a ta... (Tatuaje)

Pătrunde adânc în tainele cuvintelor, iar apoi le convertește în vers. Încearcă tipare ritmice numeroase și variate, imprimând versului o eufonie subtilă, o muzicalitate aparte, incomparabilă, care duce spre o realizare estetică deplină, acolo unde doar clipa își încordează venele pentru a strpunge cuvântul:

Fibrele optice-și încordează venele
gata pentru perfuzie
ideea sparge cuvântul
cu pânzele ridicate
plutesc pe–o coardă de curcubeu
între albastru și violet
sub plapuma gândului
cald (Intimitate)


Așadar, colajul realizat reface o unitate a universului poetic a celei ce se numește Diana Iepure, transferată metaforic în Veverița.


I-aș îndemna pe cititorii fără prejudecăți hiperfilologice să citească poemele din pagina acestei autoare pentru frumusețea lor și să se bucure de ele. Desigur să ne bucurăm! Aspirația spre perfecțiune ține de intenționalitatea structurală a celui pentru care armonia totală unește sub semnul divinului dragostea de poezie. Rămâne doar ca cititorul să intuiască iluziile și deziluziile poetului, munca sa de bijutier și amărăciunea acestuia când uneletele specifice n s-au lăsat mânuite cu finețea dorită și, ca atare, n-au dat rezultatele scontate.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!