Nu știu de ce dar când citesc această temă îmi aduce aminte de copilăria mea, de primii pași făcuți pe această lume structurată ca un „lung și anevoios drum”. Sincer să fiu nu țin minte de activitatea în care eram implicat în perioada anilor ’85 – ’88, însă când eram mai măricel, cam pe la 5 anișori eram foarte curios de ceea ce se petrece în jurul meu și pe seama aceasta o pățeam de multe ori, era o experiență pe propriile greșeli. Deseori venea pe la noi sora mamei care era studentă la „Universitatea de Medicina” din Chișinău pentru a găzdui aici, îmi plăcea foarte mult să dau pagină cu pagină toate caiete sale pe care le completa la ore. Deși nu înțelegeam nimic din rândurile aranjate frumos pe liniile unui fon alb de foaie, eram sigur ca ceva se ascunde în spatele acestei codificări, și căutam asociații cu lumea reală descoperită de mine și figurile fără sens la prima vedere din caiet. Astfel mă amuzam un pic. Însă nu m-am limitat doar cu privitul caracterelor misterioase. Am găsit, am furat sau am cerut să mi se dea un carnețel pe care voi încerca și eu să „desenez” ceva cuvinte. Cel mai preferat loc pentru această serioasă procedură de autoeducație a fost cotețul de pui din ogradă. Chiar îmi plăcea acel loc: era un coteț micuț făcut din lemn și înfășurat de jur împrejur cu o peliculă de culoare albă ce reda o atmosferă deosebită de lumină. Era o singură problemă pe care o rezolvasem de curând; prin toate păsările se mai număra și un cocoș de culoare roșie aprinsă și foarte mare pentru mine. Probabil el conștientiza acest lucru și mereu aveam conflicte teritoriale cu cel mai mare dușman al copilăriei mele - cocoșul. Însă de la o vreme am înțeles că totul poate fi rezolvat cu ajutorul unui băț lung, trainic și nu prea greu. Îmi plăcea să mă refugiez în acel loc astfel ca nimeni să nu știe unde sunt și să mă ocup cu unul din cele mai preferate activități – desenarea valurilor în carnețelul câștigat. Îmi aminteam de unele situații cu părinții, prietenii, gustul de înghețată, plăcerea de a mă afla sub un șuvoi ușor de apă și apoi să desen în formă de caricaturi aceste simțiri. Aveam impresia că scriam ceva ce are sens. Va trece timp și când voi crește mai mare la sigur ca totul se va descifra de la sine. A trecut acest timp și din păcate s-au pierdut acele manuscrise. A-și fi vrut sa le păstrez ca amintire, însă pe atunci nu eram atât de înțelept ca acum; dar nu mă supăr, fiindcă acum înțeleg că acele momente au mai rămas în amintire și pot pătrunde în sensul lor...
Cam astfel au arătat primii pași în drumul vieții. Au fost momente grele și frumoase și la sigur că vor fi și mai frumoase...
Drumul pe care îl parcurgem fiecare este diferit însă are o matrice comună. Îmi închipui drumul vieții ca o sferă pe care trebuie să mergem înainte bazându-ne pe cunoștințele acumulate de apoi, orice pas făcut înainte are un suport în trecut. Înțeleg că pe această sferă a vieții este plasat un singur punctișor ce semnifică viața și moartea. Totul începe din acel punct și tot acolo se finisează. O punte de trecere. Un ciclu continuu. Dacă viața și moartea reprezintă un punct, atunci ce există între viață și moarte? Aici poate fi doar un singur răspuns, ceea ce numim noi Rai și Iad. Între viața și moartea corpului mai există o altă viață – cea a sufletelor. Aici nu există spațiu și nici timp. În așa stare sufletul poate trăi un timp foarte îndelungat (dacă să luăm după timpul vieții materiale) sau totul poate fi momentan (am murit – m-am născut). Anume aici, cred eu, are loc ștergerea tuturor amintirilor trăite pentru a curăța sufletul și a-l pregăti pentru un nou ciclu în viața pe care o numim reală.
Pentru nu știu a câta oară s-a demonstrat ca TOTUL ESTE ÎN VEȘNICÃ MIȘCARE.

P.S.: Aceasta a fost o meditație liberă originală și NU una științifică bazată pe teorii filosofice.