Toata drama existentei e ca nu putem sa renuntam la marginirea noastra. O urma calca peste alta si, cu toate ca ne specializam in saritura, nu vrem sa facem saltul tocmai unde e mai important, peste noi… Toti sarim: la unii dintre noi predomina comportamentul de caprioara, la altii cel de hiena. Dar cum sa incep o lupta cu o caprioara, care se simte prinsa printre hiene? Odata metamorfozat in acest animal bicefal (si ce incantat ar fi Kafka sa ma vada!), incerc sa mai captez lumina din resturi vagi de raze, sa inventez scuze tardive. Si cum nimeni nu vaneaza ingeri, imi ramane sa produc gramezi de noroi dupa cum stiinta mea patratoasa imi dicteaza. Si-atunci, hiena se reduce la informul nehotararilor, se misca tatonant si, din prea putina incredere in sine, fuge dar nu pentru multa vreme. E sigura pe sine ca va reveni pe aceeasi scena, in actul ei carnal, tulbure si rece!
Intregul meu autorlac nu-i unul actual, ci atemporal. Exista grade de vinovatie si exista grade de suferinta, fiecare luandu-si locul firesc in functie de ceea ce face in sferele iadului teluric. Dupa crize, suferinte, ma gandesc la alte animale cersetoare de hrana, la cine stie ce nepastuiti otraviti de buruieni veninoase, scuturati de friguri. Aceste exemple imi dau putere si nu ma mai simt in rotunjime vinovat. Hiena din mine e aroganta, repeta un act sclerotic, numit de ea „experienta de viata”, si se ingroapa in tot soiul de alte apucaturi decerebrate, nu fara o anumita oboseala. De exemplu, cu labuta acuzatoare crede ca impunge spiritele ingerilor. Poate pune la incercare mila acestora, daca se ocupa de vina proprie, altfel n-are nici o sansa. In poemul lui Tzara pescarii se intorc cu stelele apelor in maini, vanatorul din mine, hiena mea, cu ce se va intoarce? Toata viata trezesc interesul si-l tin in suspensie si tot ce cred ca e decisiv il cladesc pe “fie ce o fi”.
Caprioara traieste intr-un mediu patetic, in care o buna crestere a puilor sai nu e intotdeauna operanta, dar nici inutila. E dominata de o naivitate intoarsa, crezand ca-si sterge drumul inapoi. Ea nu mai refleteaza, stie totul!... Stie ca tot ceea ce zagazuieste drumul te face sa umbli mai mult si ca tot ce nu o ucide o face mai puternica. Dupa exercitiul scaparii de primejdie, este mereu nerefacuta pentru risipire.
Astazi, indiferent unde te regasesti, in care parte a animalului bicefal, reflexele mentale se vad la fel de haituite de disjunctii si rationamentele par identic blocate in comunicare. In taciturnia animalica nimic nu ne ridica, nimic nu ne convinge. Ar trebui sa relativizam ce se mai poate, sa uitam de modificarile de conjunctura, dar suficienta morala excedeaza si plutim in dihotomii.
Nu pot sa continuu sa ma mai declar „actual” cand imi trec pe dinainte visele neimplinite, cand iluziile imi sunt ciobite de instincte animalice. Cum sa aleg binele de rau? E un exercitiu greu, si nu merg mai departe. Deocamdata, ascult de hiena din mine, care uneori renunta la posibila-i prada, caci orice fel de indignare privitoare la actual poate marca o oprire in evolutia mentala. In plus, nimeni nu-si da seama ca asa-numitele animale din noi cheltuie o energie imensa tocmai pentru a atinge o simpla stare de normalitate. Nu vreau sa mai fiu „actual”, vreau doar sa supravietuiesc igienic...