“Călăuza” – metafora elitelor incapabile să creadă în miracol

Singurul element religios vizibil al filmului este o icoană, aruncată printre seringi, reziduuri industriale, mărunte obiecte menajere: apa spală și mângâie rănita creație efemeră, și gândul duce la un vers al lui Walt Whitman: “peste mormintele noastre va crește iarba”. Oamenii care s-au încumetat în Zonă nu mai există în cadru. Doar ceața, macbethiană, ridicându-se, dezvăluind vestigiile goanei după liniște. și liniștea, și apa, și iarba, și mâlul, își deschid rănile, ne arată ruinele modernității, ale civilizației, în timpul în care camera - nevăzută - este un ochi deschis, al spiritului, care se poartă pe deasupra apelor.
Metafora imaginii halucinează prin sens și semnificații. Ele nu mai aparțin filmului. Îți aparțin. Filmul, ca și Zona, în care călăuza conduce oamenii care vin aici pentru a-și îndeplini o dorință, este o capcană: poți ieși din el dezamăgit. Sufletul tău – testat de metafore – nu primește nimic, pentru că ai toată libertatea să alegi ceea ce-ți spune.

La marginea orasului, a căzut un meteorit. La marginea orașului, accesul oamenilor a fost interzis. Un gard înalt, de beton, de sârmă ghimpată, un zid pink-floydian, al interdicției cunoașterii, a fost construit împrejurul Zonei. Păzit zi și noapte de trupe speciale. Cu câini. Cu arme. Cu cagule. Cu putere umană.
Zona ucide oameni. Pentru că Zona este în permanență mișcare și transformare. Un deal care azi este lângă o pădure, a doua zi, sau după câteva ore, sau secunde, este lângă un conac, sau în altă parte. Zona este un labirint în continuă transformare, natură liberă, și înșelătoare. Unii intră și ies, fără a păți nimic. Alții, nu se mai întorc. Zona îți testează sufletul, individual. Unde vrei să ajungi ? De ce? Ce ești? Cine ești? și îți pregătește, atent, subtil, trape și capcane, mortale chiar, dacă nu ești atent. Și chiar dacă ești atent.
Zvonurile despre ceea ce era înăuntrul zonei s-au răspândit prin cei care au pătruns acolo. S-au întors în metropolă și au povestit. În Zonă, există un Glob de Aur care îți îndeplinește orice dorință. Dacă sufletul tău este pregătit și crede în dorință. Dacă sufletul era pregatit pentru dar. Și nu îți dă nimic, sau îți întorce un dar pe măsura a ceea ce ai în suflet, și nici nu știi, dacă îl înșeli. Dacă te înșeli.
Așa a apărut meseria de călăuză. Sunt cei care conduc înăuntru oameni care doresc ceva. Și îi conduc înapoi în oraș. Meseria de călăuza este un joc cu moartea, senin. Călăuza își joacă viața la fiecare intrare în Zonă. Meseria ei? Să ducă oamenii la Glob. Să îi scoată teferi afară din Zonă, înapoi. Oamenii călăuză sunt puțini. Tot mai puțini.

Un grup de intelectuali a angajat o călăuză. Un om care avea o fetiță invalidă. Locuiau într-un canton, la marginea gării. Fetita era imobilizată în casă, în cărucior. Deși de atâtea ori în preajma Globului, călăuza nu i-a cerut niciodată nimic. De ce? Își privește fetița jucându-se și tace, fumând.
Călăuza nu cere Globului nimic. Își câștigă existenta lui, și a fetiței, ducând oameni în zonă. Călăuza i-a condus atent, la fiecare pas, până la Glob. Aici, în camera de la subsol, intelectualii și-au dat seama că în sufletul lor nu este nimic. Că nu vor nimic. Că nu știu ce vor, cu adevărat. Că nu știu de ce au venit. Călăuza i-a adus în oraș, înapoi. Orașul, carcera în care pereții sunt gri, și cerul, uniform.
Gândurile lui, fumând, în subsolul camerei Globului : “Dacă voi, care sunteți intelectuali, nu știți ce vreți... Nu vreți nimic... Nu știți incotro ne duceți... Noi ce știm ?”

Planurile sint dureroase. O metaforă a elitelor, învinse de un oracol al propriei lor deșertăciuni. Societatea izolează taina, o împrejmuiește cu garduri de sârmă ghimpată, și se apară de ea cu arme. Prin elite care conduc acea societate. Ca simpli oameni, intrați înăuntru, intelectualii, călăuzele oficiale ale metropolei, meditează: nu știm ce vrem. Chiar dacă cerem ceva, știm dinainte: nu credem din tot sufletul în nimic. Și știind, Globul știe. Gândul meu este citit...
Călăuza nu cere nimic. Este cărăușul dorințelor altora. Speră, poate. Că măcar ei, intelectualii, vor fi primii care vor primi ceva. Speră, poate, să ceara alții pentru el, picioare sănătoase pentru fetița sa. Nu știm. Așa ceva nu se întâmplă. Dorința este în nume personal. Ca și realizarea. De ce nu cere el? Nu își dorește din tot sufletul? Ba da.

Omul de rând nu crede în minuni. El le contemplă. Crede în suferința sa. În viață. O vede în fiecare zi. Observă. Cântărește cu sufletul. Știe, fără cuvinte, mult. Știe că nimeni nu îi va da nimic, fără să îi ceară ceva. Sau îi va da resturile picnicului său, de la marginea drumului.

De aceea, imaginea finală, din camera fetiței și a tatălui, din canton, cu carafa de lapte pe masă, pe care fetița o privește cu poftă, și cana, încet, încet, vine spre ea, pe tăblia mesei, înseamnă că, fără a cere măcar, există un dar. Dar oamenii nu sunt atenți la milimetrii parcurși de o sticlă cu lapte pe o masă de lemn. Doar călăuza știe, demult. Darul răbdării lui? Al suferinței lor? Intelectualii care tocmai au ieșit din zonă, ar spune: o experiență de telekinezie. Dar călăuza știe că un miracol nu se explică în cuvinte. Se contemplă mut.
Afară, se aude trecând, zgmotos, un rapid. Un tren. Al civilizației. Furibunde. Care consumă energii și distanțe. Cana cu lapte a fetiței se oprește. Tremură pe masă. Și cade. Din cauza vibrațiilor produse de jocul roților pe ace.
Cana se sparge odată cu apariția întunericului în fața ochilor noștri de spectator. Andrei Tarkovski ne-a pus ochelari de orb. Parcă ar vrea să spună: “Nu vedeți? Nu simtiți? Puterea voastră lasă în cârje viitorul copiilor. Copilaria lor. Și miracolul lor. Trenul vostru merge exact, exact, spre nicăieri. Și dorințele voastre, atât, vă țin de urât. Și de la capăt...”
Ecoul mișcărilor noastre, brutale, închide ochii copiilor, și le refuză mersul prin aer.
20 iulie 2001