Sfat scriitorilor: să nu începeți niciodată în acest mod o povestire. Nu în acest mod previzibil, deloc original și fad.
Totuși:
E noapte, lipsită de lună și de câini care-și latră neputința. Îmi amintesc de iubirea mea fugară și deplină, pe care o simt și acum parte din mine. E greu, după atâta timp să-i simt cu ochii minții, privirea, surâsul, chipul... mă chinuie gândul că a fost doar un vis calm, închipuit din dorința de a arăta lumii că am și ceva bun de oferit, că sunt capabilă de iubire, fie ea și tristă.
(...) Ne-am regăsit într-un bar de punkeri. Îmi târâiam picioarele îngreunate de la joint prin încăperea întunecoasă, căutând un scaun liber. Muzica urlată mă făcea să-mi înclin capul într-o deplină reverență a simțurilor.
Eram liberă.
Vocea mi se îngroșase de la fum și bere rece. Bâlbâiam ceva ca pentru mine, pare-mi-se că fredonam o baladă rock pe care o ascultasem în copilărie.
Nu știu de ce.
M-am sprijinit la un moment dat de o masă înconjurată de blackeri, ascultând ce bolboroseau: filosofie de stradă, muzică, iarbă, Vama- Veche...
Erau liberi ca și mine.
M-am așezat pe un scaun, singurul liber de la masa lor; m-au acceptat de parcă ne-am fi cunoscut de o viață...
Și l-am văzut.
Brunet, misterios, ratat.
Logic, m-am îndrăgostit, (eram făcută pentru genul asta de bărbați), poate nu chiar atunci, ci în următoarele zece minute când am construit un culoar al nostru. Ne simțeam aproape fără cuvinte, probabil eram amândoi în căutare de suflete-pereche. (De la iarba asta, ce prostii poți să simți, să scrii!).
Mai târziu, ne-am iubit rece și dur și până dimineață. M-am trezit cu părul albastru răsfirat pe pernă, cu obrajii mânjiți cu dermatograf și înconjurată de petale smulse din lalele galbene.
Am plâns atunci amândoi, crezând că suntem proscriși să trăim împreună, vroiam libertate iar dragostea noastră ne sufoca de pe acum. Eram tinerii nebuni, pe care, cel mai neînsemnat fior ne speria. Visele de iubire ni se păreau interzise și murdare.
Ne-am hotărât să nu ne mai întâlnim. În dimineața aceea am pus punct unei legături care începuse din disperarea noastră de a ne simți iubiți.
A dispărut cu toate că eu nu încercasem să-mi maschez dorința de a-l revedea.
Între timp părul mi se transformase din albastru în roșcat, renunțasem la vodkă și iarbă, mă apucasem de scoală. În sfârșit, lacrimile mamei mă facuseră să-mi revin, din ceea ce ea credea, săraca, a fi valurile tinereții. Începusem să văd viața cu ochii unui adult, fără a băga de seamă frământările lipsite de inspirație ale copilăriei târzii, după care în taină, tânjeam.
Nu mă mai gândeam la el decât foarte rar, în momentele în care prietenul meu perfect îmi aducea lalele galbele.
Cluburile de rock erau singurile păcate pe care mi le îngăduiam, ele și cărțile care mă puneau pe gânduri.
Citeam mult și adormeam agitat iar uneori îl visam. Nu iubeam pe nimeni.
Totul din jur mi se părea fad și în același timp îmi dezvoltasem o capacitate de disimulare incredibilă. În inocența mea prefăcută, mi se rupea de toți.
Eram sătulă de mine.
Eram crudă și dură iar de cele mai multe ori mă simțeam singură și înfricoșată ca un copil.

(...) Într-o iarnă pustie și nebună ( de parcă iernile ar putea fi și altfel), mă plimbam printr-un parc obosit și trist, la fel ca mine.
Îl văd, purtând o jachetă din lână, prea subțire pentru viscolul de afară și un fular colorat ca un curcubeu în jurul gâtului, de altfel gol și măsliniu.
Încremenesc, sperând să nu mă fi observat sau recunoscut. Mă răsucesc, scârțâindu-mi bocancii pe zăpada murdară.
Dau să fug...un freamăt, o voce, un “Stai!” grăbit, un ropot de pași, un “el” ajungându-mă din urmă, copleșindu-mă cu sărutări, cu șoapte, cu păreri de rău, cu lacrimi.
Brusc, îl vreau.
Îl doresc cald, lângă mine, noi doi, noi doi, noi doi...
Îl sărut, îl iubesc fără să-mi ceară, îl ador.
Și el îmi răspunde. Aveam atâtea de spus. Trecusem printr-atâtea singuri. Trebuie să fim liberi împreună. Dragostea nu împlică absența libertății, noi nu știam asta, eram prea teribiliști. Ne credeam artiști neînțeleși, neacceptați. Poate eram; acum, ne-am lecuit.
Șfârșit de povestire

Sfat scriitorilor: Încheiați acum, când încă erau bine, când încă finalul pare închipuit, când încă povestioara nu este verosimilă...
De ce să știe sărmanii cititori că totul a luat naștere, nu din imaginația voastră ci din amărăciunea profundă care vă face pe majoritatea dintre dumneavoastră să-și întindă lacrimile și zâmbetele pe hârtie?


Deci, închei acum.
(Înainte de a se îmbăta cu vise, înainte ca el să plece, să-și recapete viața, cum a făcut-o și ea.
Înainte ca ea să renunțe la dragoste și să rămână cu prietenul ei perfect.
Înainte ca ei doi să se reîntâlnească după ani și ani, să se recunoască din nou într-un bar de punkeri, atât de altfel, să treacă unul pe lângă celălalt într-un pustiu în care să iubești nu mai este destul. )