Astazi nimic nu se maturizeaza. E o vreme cand e neserios sa fii prea serios.
Geometrismul contamineaza acest peisaj, iar sistemul meu de oglinzi imi striga adancul. Ce sa fac? Quo vadis? Cred ca in sfarsit stiu unde e salvarea noastra! Deschid fereastra sufletului in intuneric, privind cercurile largi ale vulturilor, si simt cum toate aluneca din inima mea si dispar. Bemolul spiritului are filosofia lui de viata si-mi explica faptul ca eu apartin altor longitudini si altor incrucisari astrale; am intrat in Universul poeziei. Si ce e de facut cu mine in acest caz? Ma corijez printr-un exercitiu bun pentru orice minte deocheata: aranjez toate papusile si le vorbesc, le spun poezii scrise de mine in adolescenta. In comparatie cu omul, ele asculta cu atentie, dar nu dau din palme. Dar daca ar avea suflet, ce ar face? Asta e: vrem sa ni se bata din palme, sa fim apreciati pentru versuri proaste.
Agatandu-mi gravitatia de picioare, pamantul ma intoarce la pieptul sau. Nu cobor singur, ci iau si poetii cu mine. Exista ascunsuri ale sufletului care dispar de indata ce incerci sa le luminezi cu versuri. Am vazut din acest act scenic al meu niste licurici, o lumina “scaterata”, si vreau sa vad doar ce mai zic poetii nelinistiti. Si ma ia Hegel de mana cu al sau: “Das Unruhe Prinzip”. De-atunci privesc poetul cu sufletul, si ii intreb: “doctorilor de suflete, ziua ma arde soarele in idei, noaptea ma inteapa o stea; ce sa fac?” Lumea poetilor e dispusa incoace si incolo, dar Farmaciile de Litere n-au leac pentru durerile mele. M-am saturat de formele si principiile triseriei sentimentale, si totusi vreau sa perfectez triseria prin memorie. E ca si cum, dupa ce am crezut ca papusile ma aud, urmeaza sa le si leg la ochi! Iar spinul stelei ce ma impunge devine insuportabil.
Coborand pe pamant, cu ajutorul poetilor, am invatat mai multe despre euri. Eurile sunt straturi psihice; ele pot avea comportament de iarba sau de copac. Sunt oameni care pot sa fie iarba, fara a avea in acelasi timp si caldura picaturilor de roua. Altii sunt arbori legati la ochi de zdreanta cerului. Dupa ce si-a scuturat roua, eul meu s-a instalat in chipul unui fag batran, si numai poetilor le pot multumi ca am ajuns pe acest drum fara intoarcere.
Tot ce-a fost rau in viata mea va judeca tarana si viscolul, si tot ce-a fost mai bun e in sufletul si mintea poetilor. Si am incredere in poeti, intrucat gingasia poetului este un exercitiu indelung… Ei cunosc drumul meu dupa iarba scuturata de roua, dupa ganditoarele chipuri ale fagilor batrani. Cu mine nu se stinge sirul drumetilor extatici si turbulenti; si-n pasii altora se duce cate-o soarta. Cine pretinde prea mult sau se bucura de complicatii e expus ratacirilor, iar papusile incep sa bata din palme cand le aud versurile.