INTRE ANOTIMPURI

Tremurul frunzelor ma facea candva sa gandesc in trecut, la acea ploaie de august care racorea buzele infierbantate, aprinse intr-un amor cerut, la fel ca si tributul noptii. Si cand alunecau frumos prin vazduhul plin de sperante, eu ascundeam soarele in palme, il roteam si ii sopteam amintirile. Si il asezam din nou pe cer abia cand frunzele atingeau duios pamantul; atunci si doar atunci stiam ca vine noaptea. Stiam ca ploaia nu va mai racorii ci va arde, va inspaimanta si ultima secunda pierduta in asfintit.
Acum e altfel. Frunzele au pierit. Poate as fi pastrat intre doua file vechi un sambure din ce a fost daca nu as fi stiut ca steaua rasarita in ultima zi de fericire muribunda e tocmai eternitatea.
Dar am stiut. Si toata speranta mea s-a scurs ca un fluid prin vene, apoi s-a inaltat, atingand cu privirea astrul, pentru ca in cele din urma sa se contopeasca cu acesta.
Daca v-ati intrebat vreodata cum se nasc fulgii de nea, tocmai le-ati aflat povestea. Ce n-ati aflat inca e ca miezul de noapte aduce la geamul meu un fulg. Un fulg mai special. Nu e dintre aceia care se topesc in palma, inainte de a incepe spectacolul naturii. E unul care ti se topeste in inima. O data topit, nu se pierde printre degete, alunecand spre uitare. Nu. El iti inunda timpul, te fura cand pamantul iti sta mai bine sub picioare. Surprinde fiecare clipa care trece, rade de tine si cu tine, te inveleste in sufletul lui. Atunci iti dai seama cat de egali sunteti, cat de departe a fost si a venit, cat de bine va sta impreuna.
Si tot impreuna veti pasi pe omatul pur, lasand in urma povestea frunzelor.