Toti marii creatori au scris pentru ziua de azi, dar nu reusesc sa descopar in operele lor ce reprezint eu aici. Rafael si Cervantes m-au invatat ca grotescul e lucru serios, Aristotel si Shakespeare au gasit tehnici de sinucidere. Eu apartin deopotriva tuturora. Iubesc grotescul si actul sinuciderii, dar numai de la distanta, intr-un subconstient ciudat, caci n-am curaj sa le accept pe pielea mea. Unde-i mai binele atunci, in aceasta logica a nebuniei umane? Si ce trebuie sa fac sa traiesc clipa, sa recunosc in mine senzatiile cele mai adanci si pure?
Mi-am inceput desteptarea cautand simbolurile eternitatii, ale “inactualitatii mereu actuale” si am observat ca “a fi sau a nu fi” aici e la fel de trist, de inutil. E limpede ca trebuie sa traiesc asa cum grecii au trait in prezentul lor, si nu dupa etichetele scriitoricesti. Risc doar sa raman un “hommo incompletus”.
Asa mi-am impus sa traiesc in cetatea mea un prezent intens. Asta traiesc si stiu ca inca nu sunt intarziat fata de timpul meu. Nimic nu trebuie pretuit mai mult ca valoarea zilei. M-am inapoiat in mine, ca dintr-o indepartata calatorie. Am si o varsta la care omul isi pune lucrurile in ordine si incerc sa gandesc astfel din insusi mijlocul vietii. Ma tem acum de aceeasi nonexistenta cu care am avut ocazia o vesnicie sa ma obisnuiesc inainte de a ma naste. Cum sa te initiezi ca pamantean sa nu mai faci aceasta greseala? Cand vrei sa iti traiesti clipa e necesar sa treci prin toate placerile vietii, trupesti si sufletesti. Cine-i oare asa de inzestrat, ca sa poata gusta, in egala masura, placerile diferite? Unde-i critica simturilor? Kant e insuficient cu a sa critica a ratiunii. Si atunci, cum sa umplem spatiile indiferentei trupului si spiritului? As vrea sa traiesc neobisnuitul, sa dansez la murmurul raului ori la ciripitul pasarilor, sa le vorbesc pana si surzilor despre muzica sferelor. Nu mai vreau sa zambesc (cu toate ca noi, cei cu capul in jos avem un suras vertical), vreau sa fiu una cu simtamantul ultimului fir ce se inalta dintr-un taciune si cu cel al frunzei ce cade dintr-un copac…
Toata regia senzatiilor e dirijata si de modul in care ai venit pe lume: cu ochiul proaspat pentru proportii si miscare, sau cu ochiul inzestrat cu acea compozitie superioara pentru lumina si culoare. Simtamintele mari sunt asa de imediate, incat tocmai de aceea nu le gasim; ar trebui sa deschidem ochii si sa privim in jur, dar acesta e foarte greu. Si, numai dupa ce-am zarit lumina frumusetii lucrurilor din jur, pot fi precum mahomedanii fanatici ce-si ard ochii dupa ce-au vazut piatra sfanta. Ideea este ca oricine-si da seama de simturi, vrea sa le si traiasca; dupa aceea nimic nu mai conteaza... “Jouir c’et pourir un peu”, cum zicea La Rochefoucauld, adica “a te bucura de placerile vietii inseamna sa te descompui cate putin”.
Mai vreau sa pipai apa, sa o strivesc in mana pana tasneste in sus, sau sa o strivesc in picioare pana se intoarce la izvoare. Apa imi confera o aura de impacare, liniste, regret… Poate pentru ca apa rosie din noi e singurul mijloc de a rezista neantului. Sau asta se intampla pentru ca tot ce credem ca simtim numai noi, simt toti, dar la alte niveluri. Pana cand nu ne distingem simtamintele? Nelimitata mai este sagacitatea noastra! As vrea sa mai simt iarba in puterea ei frageda de a strapunge solul dur, sa urmaresc ondulatia plantei din pivnita in tinderea ei spre lumina, sa simt cum piatra e strafulgerata si cum din crapaturile ei picura apa, sa fiu luminat in interior de efectele sarace a luminilor de luna…
A-ti ignora simtamintele e imediat odios. Dintre cei ce au incercat sa innebuneasca in urma acestui demers unii innebunisera cu adevarat, iar dintre cei care nu au uitat nimic din trairea prezentului sau s-au sinucis, ca la Shakespeare… Englezul stia vorba frantuzeasca: “partir c’est mourir un peu”. Acum, ca am simtit toate acestea, cred ca a sosit si timpul meu. Da, sa se moara la timp cred ca e o fericire, asa cum zic filosofii. Si voi fi pentru drumet o fantana, un pom ori o piatra, iar pentru cel ce priveste noaptea bolta voi incerca sa las o dara sonora de foc pe traiectoria mea cosmica. Totul e sa pot conta pe vertebrele mele si sa revin peste cateva secole. Cum sa imi vad chipul si cum sa umplu butoaiele de neumplut ale Danaidelor? Poate ca cineva ma va intreba pe cine il prefer in carnea mea la reintoarcere, pe Esop sau pe Adonis? Iar daca numele meu va fi dat unui stejar sau unui munte, n-o sa-mi para rau…
Sentimentul infinitului fiintei il am de la greci. Dupa ce am descoperit in lecturile mele ca viata n-are nici un inteles daca n-o traiesti intens, mi-a ramas sa-i dau un inteles real in simtamintele profunde. Astfel de incercari specializeaza fiintele, sufletul cautand relatii noi intre lumea de aici si cea de dincolo. Eu dintotdeauna eram intr-o parte, dar se pare ca nu in intregime.