agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-02-25 | |
Max Pfeler: Albertgasse.
Desigur ca are un sens să deapăn unele amintiri despre Albertgasse din sectorul 8, intersectată de Alserstraße... Are un sens să povestesc ceva , pentru că această străduță a reprezentat o parte din mine, din viața mea. Care timp rămîne mai intens în memorie, decît timpul fragedei adolescențe? Și care timp rămîne mai clar decît cel al anilor de liceu? Da, aici era drumul spre școală: la colț era banca populară iar vis avis era brutarul Berthold; cîțiva pași mai înainte, unde mă întîlneam la opt fără un sfert cu colegii, si ne cumpăram bunătăți pe care le savuram în pauza mare...Și astăzi parcă-l văd cu ochii minții pe bătrînul cu mîini mari și puternice, cu chipul roșu ca al vulpilor, al cărui păr alb, dat cu briantină mereu strălucea într-un fel nefiresc...Numai această imagine despre el mi-a rămas la fel de vie azi ca atunci, în rest, absolut nimic. Erau atîtea șiruri de magazine, fără o importanță deosebită pe vremuri, dar care acum, parcă mă fac să-mi pară rău că nu le mai văd, că au dispărut pentru totdeauna, lăsînd loc altora noi. Ah, mai era salonul acela de manichiură, puțin dubios, cu uși grele din lemn și trepte de marmoră albă. Am fost cîndva acolo...dar nu vreau să scriu acum despre asta. La stînga era făbricuța de cartonaje a lui Leeb. Aceleași tăblițe de firmă învechite, aceleași halate albastre muncitorești, aceleași cutii într-un cenușiu deranjant, care parcă și acum îmi produc aceeași repulsie ca pe vremuri. Da, mai era și un transformator hidos la colțul străzii, pe care nu-l puteam deloc suferi...Mai era apoi crama veche, din care puteai cumpăra niște rulade cu frișcă de douăzeci de cenți bucata de-ți lingeai degetele de plăcere, apoi frizeria cu oglinzile ei mirifice, din care-ți puteai privi chipul din toate unghiurile posibile... Puțin mai departe, era chioșculețul de dulciuri, unde puteai să-ți cumperi cele mai delicioase banane cu miere de numai doi cenți bucata, de parcă gustai o bucată de orient, adulmecat și topit sub limbă...Doar doi cenți! Trepte negre duceau spre depozitul adînc al femeii sărmane care vindea cărbune. Löfler o chema. Avea un iepuraș alb, care o urma necontenit ca un cățeluș și îi sărea în brațe, de multe ori făcînd-o să-i scape cărbunii pe jos. Pfeilgasse...Neuitatul restaurant la colțul străzilor Albertgasse cu Pfeilgasse, unde profesorul nostru de limba și literatura germană și legătorul de cărți Wintermayer purtau discuții înalte la un must timpuriu. Din Pfeilgasse puteai să vezi toată fațada școlii noastre, de-a curmezișul. Nici un gînd nu mai deslușește griu-cenușiul acelui zid, doar amintirile lucrărilor practice, ale tezelor și extemporalelor. Într-o zi, s-a întîmplat ceva senzațional. Bunul profesor Gregor Höll a adus un aparat de fotografiat la școală. Pozele pe care ni le-a făcut nu le-am văzut nici pînă astăzi, amintirea lui însă mi-e destul de apropiată. Era un profesor plicitsitor de istorie și geografie, care nu dădea nici în cele mai extreme cazuri vreo notă proastă. Și apoi mai era doamna aceea Wintermayer, soția tipografului, care avea un magazin de delicatese undeva prin spatele școlii și care-l numea pe bietul profesor Neschot, un domn în vîrstă, "cutioară de carton vechi", pentru că dînsul era aproape centenar la noi în școală. Nici propriul soț nu era cruțat de porecle; tot cartierul știa că doamna Wintermayer își alinta soțul cu poreclele "țap de hîrtie" sau "foaie dublă". Era o mezelăreasă și o macelăreasă destul de spirituală, chiar dacă era o femeie din topor, foarte vulgară. Capătul "lumii" era cinematograful: Albertkino: era la capätul străzii, acolo unde se termina drumul dinspre școală spre acel timp liber fără griji, atît de minunat. Cinematogrful lui Albert avea o culoare violetă, puțin stridentă. Bileteur era un oarecare Berger, care avea niște plămîni înfiorători și o voce de-ți făcea să-ți înghețe sîngele în vine. Acolo am văzut primele filme, filme mute cu Tom Mix și Dougals Fairbanks. Albertgasse, drum spre școală în așa de mulți ani parcă...Întîlniri de toate genurile cu tot felul de oameni, locuri și întîmplări. Strada "mea" Albergasse nu are decît pentru mine un loc deosebit, spre care privesc ca dintr-o lojă de teatru, sau de pe un stadion de fotbal iubit de pe vremuri, ca spre un mic paradis, acoperit de nisipuri și ape...Nu l-am uitat nici pe băiatul care vindea ziare, pe Mathias Sindelar, care nu mergea la școală pentru că ai lui nu aveau bani, care avea limbajul cizelat al autodidactului care citește noaptea la lumina oarbă a unei lămpi, a cărui voce cristalină o mai aud și astăzi, venind de undeva dinspre sudul străzii Lerchenfelder strigînd:- "Telegraful de prînz", luați jurnalul "Ora" sau "Telefraful sportiv". M-am împrietenit într-o zi cu Sindelar. Avea suflet bun, îmi împrumuta ziarele pe care le vindea pentru jumătate de oră, pe care le citeam pe nerăsuflate...ce minunate sînt știrile pentru care nu trebuie să plătești, ce băiat bun era Sindelar, care știa că niciodată nu am bani să cumpăr ziare, dar pot să-mi cumpăr dulciuri de care vreau și sandwichuri cu mezeluri alese...Într-o zi, m-a pus naiba să-l las pe încă un coleg să răsfoiască "Telgraful" și, pentru că începuse să plouă, acesta nu a avut suficientă grijă de ziar, ziarul s-a udat și cerneala s-a întins, neagră, peste tot. Bunul Sindelar m-a implorat sa-i plătesc ziarul, să-i dau pe loc 10 cenți. Penibil! Nici eu nici colegul nu aveam această sumă derizorie. A trebuit să fug acasă, s-o rog pe mama, care a făcut o criză de nervi pentru acești 10 cenți, chiar dacă îmi cumpăram de la bufetul școlii mereu chifle umplute cu mezelori fine, de 30 de cenți bucata. Chiar acum trec din nou pe vechea străduță, intru în vechiul meu liceu, apoi trec pe lîngă depozitul de cărbuni, pe lîngă făbricuța de cartonaje, pe lîngă dugheana orientală cu aromă de banane coapte cu miere...La colț, mă așteptam să-l revăd pe băiatul care vindea ziare, dar nu l-am mai văzut. Banca populară nu mai este acolo, așa cum nu mai sînt nici celelalte puncte de reper ale memoriei, nici măcar casa părintească, apartamentul nostru de la etajul trei din Lerchenferlderstrasse numărul 124. O clipă doar, oare cine o fi locuind acum acolo, în spatele acestei uși grele din lemn masiv, pe care am deschis-o atît de obișnuit, de zeci de mii de ori, în copilărie, care acum pare dintr-o dată, atît de străină? Într-un gang, la capătul coridorului parcă o văd pe mama, zîmbindu-mi, cu brațul plin de pachete, căutînd cheia. O văd pe mama venind de la cumpărături..ce multe mărunțișuri dureroase se întorc înapoi, Doamne, Dumnezeule! Dar cine le mai recunoaște în afară de mine? Cine? Jos, strada nemiloasă și un șir de mașini, care parcă nu se mai termină... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate