Am ajuns intr-un timp cu semnificatie pentru incurabili. Traind in lumea de nebuni, am incercat sa ajung intelept. Fac si eu precum Petre Tutea, ma zbat degeaba sa ating stadiul de sfant, traind intr-un desert ireal. Si cate am de invatat, caci inteleptii sunt langa flacari, in timp ce sfintii traiesc in ele.
Desertaciunile ma convertesc altfel. Daca ar fi dupa mine, m-as transforma direct in soare. Cine oare se pricepe sa fie zeu? Pe cand soarele era in extaz la modul cum faraonii ridicau piramide, eu am ramas sclavul lor biciuit (de idei). De fapt, n-am curaj nici macar sa-mi duc ochii in soare, daramite sa ma intrupez in el. Primejdia e aproape: deocamdata alunec in desert, intrarea in paduri fiindu-mi interzisa. Am mostenit continutul de margine de lume, unde nu incape orga, unde muzica si lacrima sunt in lipsa de diferentiere.
Mi se sopteste ca posed fara sa vreau darurile drumului personal, doar ca le-am incurcat mergand cu sandalele rupte prin nisipul fierbinte. Sunt un dezamagit prezent la un bal al pestilor ce nu stiu sa inoate in nisip. Dar asta e prohabil calea umezirii talpilor pe urmele ingerilor. Suspinul ingerilor e ca o voce de vioara, o melodie ce sporeste lacrima. Ca pentru orice calator, vidarea timpului are promisiuni, iar moartea actioneaza orizontal.
Am fost scos din lume de Platon, si-am aflat ca suntem trambitele judecatii, ca starea mea gravitationala va deveni istorie personala. Cate semne de intrebare mai sunt pana la ultima chestiune? Nefericirea imi este data de trecerea sufletului in fanatism si nu vreau sa fiu strivit de propria disperare. Strig si ma zbat in luminita din noapte a cerurilor, locuri ce mi se par asa de scunde incat imi lasa impresia ca nimic n-a fost niciodata. Nu raspund provocarilor universului, dar iau ideea prin surprindere, sa o castig de partea mea. Asa accept iertarea inaintea distrugerii. Si ce pot sa mai astept de la algoritmul matematic, cat timp luna si iubirea au faze, iar singuratatea nu ma foloseste? Cununa de spini imi ajunge cat toate bolile! Oricat de mic e spinul pierdut in tarana, calatorul isi opreste pasul, sangele scurs din durere se amesteca cu cel al tuturor oamenilor. Am ajuns precum un gradinar ce alunga spinii si saruta rana intru vindecare. Nu pot iubi in acelasi timp doua forme de feminin: suferinta si aparenta. Nu stiu ce sa fac mai ales cu aparenta care detine absolutul in renuntare. Ca unic semn de echilibru imi ramane doar surasul.
Simt cum memoria-mi regreseaza prin metafizica, iar constiinta mi se dilata cosmic. De aceea, meditatia mea sufera de imobilitate orizontala. Numai poetii stiu de cate ori se moare din cauza iubirii de a rataci in idei. Cand voi intelege tot mesajul poetic, voi avea curajul sa ma razgandesc. Dar la rezultate nu renunt, la fruct, da, pentru ca e verde, e soare-verde. Acum comentez inutil ca si pasarea in fata pisicii, dar la provocare pot cadea in cursa unui “verde cald”. De-atatea defecte cate am, ajung la placerea sa observ si defectele celorlalti, o imensitate de umbre ce ma conduc la o risipa de energie. Si ca sa fac ceva, mai intai ma voi schimba pe mine, apoi voi transforma lumea. Destinul pasarilor este in azur, al zeului soare –il stiu grecii, dar al meu este pacatul trandaviei.
Din bratele verdelui soare, venit parca din alt univers, s-a nascut si sufletetul meu ce tinde spre un amalgam de culoare. Nimeni nu are cum sa stie, ca am coborat intr-un desert de dileme. Am fost steaua tintuita de maini si picioare, o neputincioasa creatie. Pe creanga acestui timp nou, lumina nu ma mai stie, secunda nu ma renaste, nu ma face sa evadez din tristete. Actionez in functie de circumstante, vocea mi-e canalul de scurgere a dorintelor spre intelegerea superioara. Din cand in cand, exilez sunete printre ruine. Nu voi mai musca din fructul copt cu gura celorlalti, o voi folosi pe-a mea, si voi bea incet tacerea timpului. Voi inghiti infinituri, imi vor lua foc talpile de huma, va iesi un abur de durere, si daca vezi ca din “copacul” desertului mai cade o frunza, sa nu intrebi cine mai moare? Amarul mi se-nchide intr-un singur gand: prefer noaptea eterna!
Prin punerea genunchilor pe calea preaumblata, am sarutat apusul soarelui. Semn de recunostinta! Aceste momente din viata s-au repetat si nu aveam cum sa ma dezvolt. Am fost tradat cand m-am abatut de la drum si acum totul e departe.
Ca taurul tradat de toreador, voi lua universul in coarne de mai multe ori. Sangele mi se va urca in ochii bicefali. Exista o libertate de-a te razgandi, dar hotararile se iau cu doza de detasare si nebunie. Nu se pierd amanuntele, indiferenta cosmosului nu intimideaza pe oricine.
In pauze, gandu-mi cere sa fac nimic, sa las loc milei si iertarii. Ce e mai presus de dulceata bucuriei sfinte si clocotul navalnic al simtirii? Dar asa cum anii se taraie mereu, apa mea nu poate fi sparta de ciocanele destinului si un “gol de bine” ramane-n umbra. Ce bine e sa te odihnesti, lasand samanta ingerilor sa fie zvarlita in umbra ta! Te lasi patruns de un miros tainic de rai. M-am obisnuit sa fac multe pauze, sa nu ma gandesc la nimic, sa ma las in voia luminii divine. Si ce poate fi mai frumos decat sa ma inchei in nemurire. In acele timpuri netrecute, oglinda mea va umple cosmosului incaperea si stelele indepartate se vor manifesta cu foc si lumina printre lucrurile ce ma-nconjoara.
Am scaldat pe ochi, de sus in jos, splendoarea lumii, m-am precedat si voi urma. N-am inteles prea multe, angajandu-ma intr-o lupta oarba a cuvintelor si-a faptelor. M-am luptat in vorba cu mine insumi si cu cei ce nu vor sa se ridice, revenind de cate ori profitam de eventualele sanse ca li s-ar fi schimbat vremea. Pentru efortul meu de-a fi, porumbeii mi-ar ciuguli acum din suflet, vulturii din palma. Locul meu ar fi in cer, dar desertul e singura certitudine pe care o am. Imprastiat in sufletul meu a ramas samanta fructului verde si va veni probabil o toamna a adunarii recoltei. Soarele va fi probabil galben, eu un semizeu… Si iata cum am ajuns, fara sa stiu, la aceasta ora nepotrivita, sa am discutii care nu m-ajuta.