Doooaaamnelor, domnișoooaaarelor și dooommmnilor, copii de toate vârstele, luuumeee, luuumeee, pregătiți-vă să trăiți momente unice, senzaționale, să-i primiți în arenă pe Marele Maestru Aruncător de Cuțite si pe frumoasa Lui asistentă!!! Tobele!
Asta sunt eu, asistenta. M-au ales pentru zâmbetul meu etern și calin care scuză orice tremur al mâinii chiar înainte ca el să se petreacă. Lipiți de zâmbetul meu, spectatorii l-au iertat deja pe maestru dacă și numai dacă, vreodată, prin absurd, ar putea avea un cârcel, un spasm, un gând rătăcit care să-i tulbure concentrarea, o ispită, ferească și păzească, orice. Unii spun că e iluzionist, dar eu știu cu certitudinea și firescul rolului meu simbiotic că este cel mai autentic și puternic aruncător de cuțite. Aflu asta în fiecare zi și mai cu seamă în cele câteva minute din zi în care stau lipită de panoul colorat din spatele meu și zâmbesc. În fața publicului.
În fața publicului nu ne privim niciodată complice, nu împărtășim sălii nici măcar familiaritatea zâmbetului, nici vreun semn al dependenței noastre organice, nici abandonul, nici încrederea, mimăm încrâncenarea. Mai cu seamă el, care acum își ascute teatral cuțitele, privind în lumina reflectoarelor, iar sala aplaudă frenetic crezând ca o privește, până când, cu o simplă întoarcere, o obligă să-și țină respirația.
Cuțitul își începe drumul din spatele lui arcuit, trece pe lângă tâmplă, deasupra capului, și continuă până când cotul se aliniază cu ținta - sunt atentă să aflu cu o secundă mai devreme când e timpul nemișcării - și exact în acel moment, abia în acel moment se eliberează și prinde viață. Primul cuțit le ia după sine pe toate celelalte, până la ultimul, nu e posibil să le oprești cursul. Se generează și se determină într-o succesiune firească, o forță aproape vizibilă le trage unul după altul până la propria lor consumare.
Sunt reper, conturul meu are infinite posibilități de țintire, el mă desenează între lame strălucitoare, îmi redefinește curbele, la fiecare aruncare redevin alta, mă recompune și mă delimitează, capăt puncte cardinale, îmi inventează forme și sensuri într-un ceremonial al redevenirii mele. Priviți-mă! Sunt opera lui. Nouă și splendidă!
Până mâine, când mă voi ruga din nou să nu-i tremure mâna.