Adesea te imaginezi plutind pe un nor de pe care lumea pare atât de mică și de neînsemnată. Îl vezi cum trece prin tine și te întrebi dacă nu cumva și pe noi ne-a făcut Dumnezeu tot din nori. Þi-e mai ușor să privești în sus pentru că te-ai săturat de cât ai văzut „josul”. Tinzi să te înalți mereu. Și, ușor, îți regăsești dimensiunea luciferică din veșnicul geamăn ascuns! Partea întunecată din tine pe care nu ai cunoscut-o niciodată, dar ai știut că este acolo. Cutezi să întrebi și să te îndoiești. Ceri socoteală plin de revoltă. Scotocești printre cele care ar trebui să rămână ascunse. Găsești într-un colț sfera destinului și o înșfaci, bucuros că nu te vede nimeni, apoi te joci învârtind-o și minunându-te de câte poți cunoaște despre tine. O forțezi să intre în gaura care este evident mult prea mică, privind hoțește în sus, să nu care cumva să te prindă. Și te trezești cu șarpele strâns încolăcit de gâtul tău, îndesându-ți mărul aprins cu satisfacția unui vânător priceput.
Și totuși, de ce căutăm întotdeauna vinovatul în altă parte decât în noi înșine? Șarpele, bietul, a avut ghinionul să joace rolul vieții sale în prima poveste a primului cuplu din prima etapă a omenirii (după el a mai pățit-o țapul ispășitor!). Negăm întotdeauna că am fi făcut ceva în timp ce ținem ascunsă la spate sfera acum ciobită de cât ne-am străduit să-i dăm o altă formă ca să se potrivească dorințelor noastre.
Să fie oare o urmă a celui rău? Partea din noi care îi aparține doar pentru că a făcut un pact cu Dumnezeu prin care fiecare a dat omului câte ceva? Partea care îneacă stropul divin al sufletului omenesc...
În cele din urmă uităm ceva esențial. Să cerem iertare. Poate ar fi bine să începem cu noi înșine...
M-am trezit cu o dorință teribilă să mă rog.