Fiecare zi mi se sacrifica si-mi aduce un nou dar: bucuria intelegerii, mereu crescuta. Oriincotro ma indrept, surpriza unui cadou primit nu poate constitui altceva decat un semn de dragoste. Mutand totul in lumea sufletului, ma incearca necesitatea scrierii, fixarea darurilor pe hartie nu ca o arma impotriva timpului, ci ca o sansa pentru a gasi iesirea din purgatoriu. Si cum harta mea interioara e un palimpsest cu memorie launtrica, cu simtire in piatra si in secundele pe care nu le cuprind, ma eliberez de zonele vulcanice si intunecoase, sprijinindu-ma pe carja darurilor, pe intelesuri.
Odata asezat la masa de scris, nu dau norme generale, si incerc sa fiu un om bine asezat. Binele il traiesc atunci cand gasesc ce e in mine si corespunde unei valori. Daca incerc sa ies cu pasi de pisica din lozinca lui “a fi eu insumi”, las sa se manifeste niste pulsiuni neplacute, lucruri necontrolate. Iata de ce intregul peisaj al cunoasterii asa-zisei intimitati interioare il corelez cu ratiunea. Inconstientul si imaginarul sunt baza de plecare, dar intotdeauna fac drum intors spre ratiune. Incerc sa umplu lumea, sa revars fantasme, tind sa fiu “copacul lui Blaga”, pentru ca memoria copacilor e legata de notiunea de centralitate, e ascunsa in scoarta. Acolo se pastreaza nu numai secretul varstei, ci mai ales secretul melancoliilor pline de dor si scrierile necomplete. Calitatea tinderii spre “mai inalt” nu e usoara, si pacatuiesc substituindu-ma unui demiurg puternic, putin nebun, dar nu si iresponsabil. Cu unghiile infipte adanc in imaginar, pastrez aurorele cuvantului scris, pure si traite pana la finitudine.
Ocolind logica nu ajung la samburele problemei si ma pierd in neproiectare. Cateodata insa sunt atat de rational, atat de incarcat de expresia “cogito ergo sum” si de ideologii, incat debitez prostii. Uit de autocenzura, de autocontrol, ordinii gasindu-i corespondent in haos. Avand o buna cunoastere de sine as descoperi acele zone nebuloase, alunecarea in confuzie; se pare ca nu ma cunosc indeajuns. Vreau sa ma analizez mai bine si sa castig exercitiul exprimarii. Pana la urma, nu scriu pentru altii, dar simt nevoia sa fiu stiut doar de anumiti oameni, un exhibitionism atipic orgoliilor unui sistem deschis.Doresc ca ei sa-mi cunoasca “nefinisarea”. Acel non finito, „nedesavarsitul” din pictura lui Leonardo da Vinci isi are corespondent probabil si in scriitura. Se preconizeaza ideea conform careia tabloul, formele nu trebuie duse pana la extrema finisare, fapt care corespunde intentiilor generale ale naturii care nu a facut nimic absolut inchis: toate sunt deschise unele in celalalte. Asa ma apar spunand ca nu voi putea niciodata sa scriu perfect. Si totusi, cu cat scriu mai bolnav, cu atat mai asiduu caut leacuri pentru hibele mele. O reala epidemie a „schimbarilor la fata”. Si cand voi ajunge la limita de sus a puterii ratiunii mele, imi voi descoperi limita, esenta dramei lui Descartes. Simt ca am vocatie marginalizata de eseist.
In razboiul cu duhul inertiei, ce retete de succes exista? Pe orizontala nu am o definitie corecta pentru diferenta dintre un "inainte" si un "dupa". Cu multi altii, nevazuti, trag nadejde ca la magie se ajunge atunci cand nu mai putem inainta pe scara gandurilor si a sentimentelor. Odata ajuns in acel punct de inflexiune spre necunoscut, insetarea de visare, de joaca si de mit, gustul de evadare din inertial nu poate involua, nu se poate atrofia. As duce cu mine in tample si in suflet vibratiile, velocitatile cuvintelor, aerul cu rasuciri de Mediterana, asezandu-le, intr-un final, timid, in ochii interiori ai cititorilor. Taina cuvintelor picura din mine ca dintr-un nor imbelsugat de apa. Si daca reusesc sa descojesc de atentie, cititorii, voi ramane acelasi suspicios, niciodata multumit. Sa-mi fi placut prea mult Platon? Cum sa cresc altfel in lumina titratilor? As arde ca fluturii negri care indraznesc sa se apropie de veioza mantuirii. In aceasta atmosfera cu ploaie si cu fluturi, alerg spre ingustul pod ce leaga facerea si desfacerea lucrurilor de splendoarea mult asteptatei descatusari. Cauza pentru care scriu e ca-mi place s-alerg spre tainele lumii!
Celui care s-a apucat recent de scris ii las un gand : “Fa-ti timp si-aduna zilnic din toate darurile vietii cate-un pic! Fa-ti timp pentru daruri si asteapta descatusarea!“