Ma trezesc dimineata si sunt singur. Plec de acasa si plec singur. Ai fost pentru mine un zambet desenat pe nisip. Dar vantul, sau poate valurile? sau poate vreun pescarus? Mi te-a sters de pe plaja sufletului… valurile involburate de alta data ce se loveau de stabilopozii inimii mele astazi au murit… astazi nu mai sunt. Astazi pot doar sa se intreaca cu apa din vreun pahar de sticla transparenta. Atat a mai ramas. Si stau singur pe un stabilopod si…privesc apa din pahar. E liniste…simt cum suiera amenintator vantul singuratatii prin inima mea. Si imi las corpul rapus si ucis de adancile rani dureroase ale iubirii sa zaca pe stabilopod., la mila naturii. Si ma ridic cu greu si plec…si fug si fug… si la un moment dat ma opresc. Am ajuns intr-un colt al mintii mele… intunecat, rece, indepartat de orice gand, bun sau rau. Cineva? Ea a plecat trantind in urma ei usile de stejar masiv ale mintii mele. Stau in coltul intunecat, unde nu patrunde nici o raza de lumina sau dragoste si ma uit in jur. Ma uit la intuneric de parca m-as uita la cel mai frumos diamant si descopar cu mirare ca de fapt…dragostea nu e altceva decat un glob mare si rosu de pus in brad. Si m-am jucat cu el mult prea mult. Am crezut ca nu poate sa pateasca nimic dar, din neatentie, mi-a scapat din mana. Si cu si s-a spart ca o soapta intr-o infinitate de cioburi mici mititele. Si cioburile lumineaza… lumineaza coltul de minte in care pana acum stateam in intuneric. Si ce vad in cioburi? Ia ghici? Ne vad pe noi…intr-unul te astept langa o banca in parc, in altul ne plimbam de mana…deci cioburile astea sunt de fapt amintirile noastre? Asa se pare.si ma apuc sa le strang. Ma tai la maini, imi cad cioburile…e in zadar. Sunt prea multe si nu le pot lua.. si intre timp in mintea mea a venit noaptea si … in incercarea mea de a strange cioburile…am calcat pe ele, le-am spart si mai tare. Prin urmare…adio glob.