Luni, 16 mai 2005

Mi se întâmplă să caut printre ele o trăire încă neîncercată, încă nefigurată, un alb peste alb, ca și cum, de-aș găsi-o, aș putea reveni la primele clipe de viață, ca printr-un miracol. Ele îmi râd șăgalnic de inutila mea răsfoire, copile pierdute peste hotarul iluziilor. Paginile mele albe azi sunt jucăușe, ochi negrii le-au îndoit colțul din stânga jos, semn că au fost citite, răstălmăcite.

Cum să îți spun că întâi am fost copac, aproape înrădăcinat în scriere, hrănindu-mă cu alte și alte cuvinte, indiferent de timpuri? Tu poți simți solitudinea unei ramuri tăiate mult prea de timpuriu, sângerând a neviață? Tu, hoinar prin atâtea păduri, căutându-mi încă inelul din cercuri de copaci necăzuți.

Să mă lași citind mai departe, povestea nu a fost încă terminată. Nu știu dacă a început când eu m-am născut sau atunci când primul leagăn din lemn mi-a scris destinul. Copilă fiind, deslușeam greu cuvintele din priviri. Resimțeam iubiri, temeri, neputințe, chemări, mustrări, alinări, râs, lacrimă, nepăsare, nostalgie, depărtare... Nu aveam încă la îndemână nici timpul, nici spațiul, ci doar o mână întinsă spre un obraz stins.

Poate că a fost prima mea pagină albă, obrazul acela pierdut printre tristeți, ca o năframă creponată de timpuri. Niciodată nu am încetat să îi surâd, niciodată nu am încetat să scriu pe el viață. În ziua când am rostit primul cuvânt, paginile mele au tresărit, înviate. Știi, cred că nu voi putea uita primele litere, pe tăblița aceea pentru copii, cu numărătoare și alfabet. Primul cuvânt scris nu pe o hârtie, ci pe o simplă bucată neagră de lemn, primul copac pe care am trasat litere: eu.

Era cel mai simplu cuvânt, poate, cel mai la îndemână, și cel mai necunoscut. Și acum când îl scriu mă întreb iar și iar: Eu?. De parcă oricum m-aș privi, oricât m-aș cunoaște, oricum m-aș scrie, nu reușesc să îmi deslușesc esențele până la capăt, până la cea mai ascunsă mișcare de viață.

Paginile albe mă miră prin liniștea lor împăcată. Mă privesc amuzate de încercarea mea de a mă regăsi în ele, în copacul ce-au fost, în rădăcinile nesmulse, în fiece ramură de cuvânt. Mă voi întoarce mereu la ele, ca la un destin abia împlinit, fără să știu vreodată care este sfârșitul legendei. Râzi, ochii tăi negrii mă aduc înapoi spre cuvânt. În definitiv, noaptea îmi este albă.


Adă-mi inelul împletit din toate cercurile copacilor pe lângă care ai trecut, cu ochii tăindu-le mugurii primăvara. Atunci ști-voi și eu cine îmi sunt.