mi-aduc aminte perfect de imaginea fericirii din visul meu cel dintai. eram intr-o imensa sala goala si tineam in mana o sfera care ma orbea. simteam ca imi pierd constiinta si ca patrund intr-o lume noua, fara probleme, in care nu exista intrebari fara raspuns. ma simteam intreaga, completa, puternica. lumina sferei imi vorbea, spunandu-mi secretele vietii.
le-am uitat pentru ca asta era scopul.. sa ating sensul pentru o secunda, sa il aproprii de buze si apoi totul sa se dizolve, sa imi deschid ochii si sa realizez ca sunt prinsa in aceeasi lume fara inceput si sfarsit.
visul m-a invatat sa lupt, mi-a transmis esentialul de care aveam nevoie. acolo, undeva, eu sunt fericita. trebuie sa caut, sa nu ma ascund de frica mea, chiar sa mi-o ucid si apoi sa o ingrop in adancurile fiintei mele. incet incet mi-am gasit stabilitatea in gandul ca sunt deja stabila, dar nu-mi dau seama. mereu vreau mai mult, fara sa mestec bine ce am deja. mereu ma invart in jurul ideii de intreg si nu reusesc sa ma opresc.
azi am vazut un copil jucandu-se cu un bulgare de zapada in mana. il arunca in sus, il prindea si iar il arunca si iar il prindea.. cand deodata, fara sa stea o secunda sa se gandeasca, arunca bulgarele cu toata puterea intr-o baltoaca, se mai si stropeste, iar batrana de alaturi enervata il cearta ca i-a murdarit fusta veche, dar curata.. am ramas blocata. ca dupa toate astea, copilul sa ia in mana zapada si sa rotunjeasca inca un bulgare nou nout.
asa se intampla si cu iubirile noastre, si cu dorintele, conceptiile, urile, ambitiile, plictiselile.. inceputul e frumos ca un fulg, vine apoi calmul, marea inainte de furtuna, ca dupa aceea sa inceapa sa ploua, sa fulgere si sa tune. e adevarat ca nu mereu e asa, dar de cele mai multe ori e ca un deja-vu. se intampla fara sa vrei, sa simti ca se poate intampla, si semana ingrozitor cu ce a mai fost, de parca ar fi o copie trasa prost. si dupa tot zbuciumul te ridici din cenusa ta si inveti sa mergi din nou. iti cauti mainile si ti le lipesti de frunte, iti scoti creierul din scoica si il pui pe masa sa-l cercetezi, sa il storci de amintiri ca pe o carpa. revii la o stare intermediara, te obisnuiesti, te vindeci. dupa o perioada de timp incepi sa construiesti din nou nori de hartie si sa ti-i lipesti pe pereti cu scoci, sa nu se mai dezlipeasca. de data asta, iti spui, m-am invatat minte. dar, copile, tu nu stii ca nu exista promisiune tinuta? nici macar facuta de tine tie insuti. nu stii niciodata ce se poate intampla, si poate ca in asta consta farmecul.
nu promite nimanui nimic, nu te limita cu promisiuni. totul e deja inteles, dar noi nu ne aducem aminte. eu sunt deja completa, dar trebuie sa am impresia ca nu sunt ca sa-mi continui cautarea, sa te gasesc pe tine, idee, sens, om.