E o noapte calmă. Aproape că îmi simt respirația. Gândurile nu trebuie să se caute prea adânc, ele cad ca dintr-o cascadă.
Nu caut răspunsuri. Nu sunt intrebări.
Nu e vina mea ca vântul nu mai bate. Frunza e amorțită.
La fel și cugetul meu. Letargie. Din mormanul de vise tricotate în copilărie îmi fac un ghem de scame. Încerc să le adun, dar nu îmi iese decât un cocoloș zbârlit, plin de noduri. Câte speranțe deșarte, câtă plinătate risipită.
Ridic ochii către cer și nu zăresc decât imensitate. Îmi privesc tălpile goale și îmi dau seama că sunt sângerânde. Nu mai simt demult durerea, dar observ spinii pe care calc.
Un scorpion se târăște prin apropiere. Deșert. Lupt din răsputeri să nu alunec pe toboganul nisipurilor miscătoare. Vreau să supraviețuiesc integru, fără vină, frumos. Am o mie de păcate care mă apasă și pe care le târăsc după mine. Sunt singură.
În lumea asta ca un carusel nu am să mă las amețită de imaginile care se învârtesc în jurul meu. Am sperat să am un suport. Chinga cu care am încercat să mă asigur în scaunul rotativ mă strânge prea tare. Nu suport obstrucția. Sunt un om liber prin natura mea. Dar în același timp realizez că dacă mă lipsesc de mizerabila strânsoare,am să mă risipesc.

Candela pâlpâie.
La fel si inima mea. Iubire?...

Luminile se sting incet, dar sigur.

Pentru mine nu mai rămâne decât un singur licăr, al ochilor de copil care mă țintuiesc cu aerul lor inocent și care cer de la mine totul. Nu am dreptul să dezamăgesc. Destul am facut-o cu mine. Lucrurile sunt cât se poate de simple: minciuna nu are ce căuta aici.