Cand incep sa cred ca nimic nu ma mai asteapta, iata ca mici nimicuri din nimic desprinse imi secatuiesc fiinta. Imi indulcesc amar, pana la greata si-asa mult varsata-mi fiinta, dintr-un mine mai bun, pierdut pe drum si pe care nici nu mai am chef sa-l caut. Merg inainte de nu-mi vad pasii si-a lor urma.
N-am stramosi si nici rude, nici vointa de-a le mai avea, nici vrerea de a visa la urmasi. Sunt trist si cotropit de-atata neputinta crescuta si hranita de-al meu egoism ascuns sub valuri de principii usoare, dar prost gestionate, care s-au dus unde…, de unde nici nu stiu c-au venit.
Am sfaramat totul in jurul meu, cat probabil sa cred ca e timpul sa-mi zbor creierii, cat sa nu duca nimeni dorul de mine, nici macar eu. Ei bine nimeni nu va duce dorul zilei in care m-a intalnit, nici orei ce ne-a despartit si de-o va face cu parere de rau, inseamna ceva, dar nu atat de tragic incat sa-si nu vada de-ale lui fluierand. Din parte-mi, de-as fi sters precum creta de burete, as rasufla usurat.
Cand simti totul pana la epuizare, de nu mai simti nimic la 20 de ani si-ti duci cosmarul acestei neputinte inca 13 ani, te apuca groaza unui posibil final, in care zaci sec mormaid doar despre nefericirea de-a fi nefericit.
N-am mai vrut sa mai simt gustul neparintescului parinte, nici fratelui nefrate, nici minciunii ce ne unea, mai incoace, din ratiuni protocolare de imagine. M-am inecat si-am inviat intr-o mare de minciuna pe care am sorbit-o pana cand sarea mi-a cristalizat sufletul de-au inceput sentimentele sa se dea cu-a lor origine de toti peretii, negasindu-si calea printre oglizi inselatoare.
In 21 de ani un om se formeaza si-ar trebui sa traiasca inca de 7 ori ca majoritatea mamiferelor; eu am crescut in 6 ani m-am format in 15 si mi-au trebuit alti 12, avand un fond bun, ca sa distrug totul, speranta de viata fiind inca vreo 13-20 de ani daca invat ce este cumpatarea, adica limitarea in viata si asa limitata, nu de lungime, ci de reguli. Bune in parte, pentru noi ca animale, nocive pentru cei ce mai au si ceva in creier in afara de electricitate.
Ma-ntreb ce-as regreta dupa aceasta trista traire. Poate ca daca as fi fost suficient de trist, as fi vazut viata mult mai frumoasa, deci n-as mai fi fost atat de trist. Dar trist fiind, inseamna ca e felul meu de a fi si viata de-ar fi mai bolnava, durerea mea, si-asa inutila, n-ar fi mai mare; nimic nu m-ar impiedica sa vad stinsul in rasaritul soarelui, nici cruntul sfarsit in tot ce-nseamna nastere.
Ti-am sarutat buzele pana m-am stins. Acum doar moartea ma cuprinde; surasul tau e pe aproape, candva cand va fi sa fie.