Era pe la Paști
și, scăpați, caii verzi imitau de-a-`ndărate
pe garduri, cocoșii,
n-avea dorință omul acela
cu buze crăpate
de ouă prea roșii

sorbind aerul putred, cu vela,
pleca încet corabia nopții,
pe când el scutura-n poartă nucii-a-
nevoie

”E voie?
La voi e?
Și dacă da, ce?”
Bătea soarta
cu țeasta,
privea gospodarul, la fel și nevasta,
cum iși etala arta
în a le sculpta, cerșetorul, de zor,
individul cu talentul istovitor
și fruntea lui, poarta
maramureșeană
zguduind grădina

"Măi omule!", își striga gospodina
bărbatul cu umerii plecați
în timp ce i se
ridica o sprânceană,
"vezi că nebunul
cătră mine cată!"

dar ăla-și potolise avântul, deodată,
numai ca rămăsese așa, cu gura căscată,
dormea, și prin vise
dinspre alte maluri închise
aștepta un fir de lichid,
cu fața în sus
între picioarele porții
ușor depărtate, iar sorții,
prieteni, păreau că i-au pus
sânge în cheaguri difuze
și norocul pe buze
uscate:

deasupra, departe,
cerul se prăvălea, era un stâlp luminat,
din care scurs, mat,
gălbenușul din cuibul stricat
părăsea coaja spartă,
prin lemn,
spre gura deschisă,
strâns în valiza aceea de poartă,
mimând pleoapelor însetate-
nserarea,
divina
cu aroma de nuc,

încet, el se spunea
„eu rămân,
eu mă duc”

și, uite-așa,
a murit,
fericit,
ca un câine în China,
ultimul cuc...