Își abandonează gleznele în palma experimentată a bătrânei ape.
Urma tălpilor pe nisipul spalat de lacrimă nu persistă prea multă vreme. Iar și iar vor fi șterse, în răstimpuri aproape egale. Ea continuă drumul, de-a lungul plajei. Amintirile se duc și vin, odată cu spuma valului ce îi mângâie gambele.
Rochița vaporoasă se mișcă ușor în suflarea brizei iar o șuviță rebelă îi mângâie nestingherită fruntea. Gândește.
Privită așa, în ireala lumină de dinaintea răsăritului, pare o nimfă venită de nicăieri, un vis diafan. Se simte încrezătoare și în același timp atat de fragilă...
Fragilitatea îi conferă acea stare de instabilitate de care ea fuge atât de înverșunat. Dar nu gasește nici un loc unde ar putea să se știe în siguranță.
Piciorul se afundă uneori mai adânc în nisip. Atunci în interiorul ei vibrează nesiguranța. Și devine mai aprigă în pasul ei. Dacă s-ar opri ar simți frigul care o înconjoară. Dealtfel eșarfa pe care o poartă fluturând în mâna dreaptă este purtată pe luciul apei. N-ar putea-o folosi pentru a se încălzi dar se mulțumește cu ideea că, la nevoie ar putea avea ceva cu care să se acopere.
Ce deziluzie!

Ridică brațele. Își dorește să simtă libertatea vântului răsfirându-i-se printre degete. Doar agitația mării i-a captat atenția și o menține într-o continuă stare de alertă. Când briza obosește, nemișcarea aerului o apasă. Clipa de liniște este sfâșiată arareori, de strigăte ale pescărușilor. Își dorește câteodată să se ridice și să zboare alături de ei.

Încet, soarele ce pare că fierbe în linia orizontului, își arată fruntea plină de noi planuri pentru fiecare.