Stau in Bucuresti de mai multi ani. De vreo 7-8. Sunt mandra de statutul meu de provinciala, avand in vedere criza de imagine cu care se confrunta bucuresteanul din zilele noastre, celebru pentru rautate si raceala in relatiile cu ceilalti. In plus, tot cu faptul ca sunt din provincie justific si lipsa mea de orientare in orasul acesta imens. Eu niciodata nu stiu care cartier pe unde vine si ce autobuze duc pe unde. Inca sunt nevoita sa intreb. Dar, intr-ale metroului consider ca sunt atotcunoscatoare. Doar am mers cu el in toti acesti ani, pe diferite artere (in functie de etapa din viata in care m-am aflat la momentul respectiv) si am fost martora a fel si fel de situatii care mai de care mai educative si mai diverse.
Zi de vara, anul lui 2005. Alerg disperata la metrou. Fireste, ca in fiecare dimineata, sunt intr-o mare intarziere la serviciu. Nu ca s-ar face gaura in cer daca intarzii (eu muncesc la una dintre putinele firme romanesti la care nu sta nici un cerber la intrare ca sa contorizeze cine cand ajunge la slujba si sa aplice apoi pedepsele aferente, ca de recompense…nu poate fi vorba), dar vreau sa fac si eu impresie buna, ca nu lucrez de multa vreme si as vrea o promovare.
Intru la metrou si, norocul meu: cum cobor scarile de la Armata Poporului, vine si trenul cu pricina. Urc si ma agat de o bara, incercand sa-mi fac loc pentru cele 2 statii scurte, pana la Eroilor, unde trebuie sa schimb trenul.
In metrou e o viata mult mai usoara decat in alte mijloace de transport in comun din Bucuresti. Poate stai in picioare, dar macar nu te imbratisezi cu toti diversii ca in autobuze si ai chiar loc sa iti intinzi ziarul sis a-l citesti. De fapt, metroul de dimineata este un fel de sala de lectura ambulanta. Daca omul nu poate privi pe geam, nu se poate holba la ceilalti (decat pe furis), ca de…nu se cade, trebuie sa ai o ocupatie si, ce sa-i faci? Multi recurg la ziare, carti etc. Ba mai fac un serviciu si celor din jur care citesc si ei vreun titlu 2 peste umarul omului.
Trenul ajunge la Eroilor. Se deschid usile si puhoiul de oameni tasneste in toate cele 3 directii. O parte dintre noi urcam scarile din dreapta. Parca suntem niste animale in turma care urca cu acelasi ritm. Ne sincronizam perfect. Totusi, unii dintre noi suntem mai grabiti. Eu sunt unul dintre acesti oameni. Cand ocolesti oameni in miscare, trebuie sa faci slalom sis a intri in spatiul vital al fiecaruia, sa-i respiri aerul si, uneori, chiar sa te atingi de el razant. Ma desprind din multime. Trec printre oameni. Fel si fel de mirosuri imi napadesc narile. Parfum mult prea dulce, altul mult prea puternic, miros de reavan, de nespalat…de transpiratie. Unii dintre purtatorii acestor izuri imi atrag atentia in vreun fel, pe altii nu-i pot localiza. Imi raman in cap niste tiganci galagioase pe care le-am mai vazut, o femeie de conditie medie spre joasa cu o sacosa de rafie in mana, un barbat transpirat cu o geanta grea. Imi trece prin cap ca pare venit din provincie si ca, probabil, merge la gara.
De obicei, cand urc in al doilea metrou, avand in vedere ca trebuie sa merg mai multe statii, identific persoanele care, daca prind loc, par a cobori inainte de Piata Victoriei, unde ma duc eu. Tot in acelasi timp cu acest gand, imi trece prin cap sa ocolesc persoanele parfumate amintite mai sus.
La metrou, cand se deschid usile, sunt lasati cei dinauntru sa coboare si apoi incepe o adevarata cursa pentru obtinerea unui scaun. Ma inscriu si eu la competitie. Castig un scaun si sunt multumita. Ma gandesc o clipa ca acest amanunt contribuie la realizarea unui inceput de zi bun. Ma asez mai bine pe scaun si imi scot o revista din geanta. Eu lucrez de curand in publicitate si incerc si eu, prin lecturi sa ma pun la current cu diversele din domeniu, ca doar am zis ca as vrea si eu o promovare. In fine, cum n-am timp, incerc si eu sa recuperez si sa citesc pe unde apuc. Metroul este unul din aceste locuri.
Cum am zis, m-am cuibarit in scaun, incercand sa nu-mi inoportunez vecinii si m-am apucat sa citesc. Deodata un danf de transpiratie incarcata de hormoni masculini ma doboara (mie mi se pare ca barbatii miros altfel decat femeile atunci cand transpira). Ma uit discret in dreapta mea, de unde vine mirosul. Il recunosc pe barbatul pe langa care am trecut cu cateva minute inainte si ma lasase fara suflare. Oftez. Asta e din seria de ce ti-e frica nu scapi. Omul este fleasca de transpiratie, poarta un tricou albastru ieftin si niste pantaloni de stofa ponositi si-si sterge fruntea la intervale regulate. S-a aplecat spre mine si citeste din revista peste umarul meu. Ba chiar s-a mutat cativa centimetri spre scaunul meu si mi-a sifonat jacheta de blugi pe care mi-am legat-o de brau. Observ si imi trag jacheta dinspre el, privindu-l acru, pentru a-l descuraja in orice tentativa de orice fel. El se retrage pe locul lui si imi zambeste suav, chiar lasciv. Nu stiu de ce, il simt ca ma studiaza. Ajung in fata unei dileme. Sa ma ridic de pe scaun si sa stau in picioare, mi-e tare neplacut gandul. Ma dau cumva mai in fata, ca sa nu mai simt mirosul. Tot degeaba. Ajungem la statia urmatoare. Coboara nenumarati oameni si se elibereaza multe locuri. Multe chiar pe bancheta mea. Ma risc si ma trag la capatul bancii. Astept. Sunt convinsa ca tipul se va simti jignit si va riposte. Mi s-a parut genul inca de la inceput. Nu cred ca mi-ar sari cineva in ajutor in caz de ceva, dar nu-l vad nici atat de violent cat sa se repeada la mine de fata cu atata armata de oameni. Deodata urechile imi trosnesc, caci in linistea vagonului se aude vocea tipului care se uita la mine fix, de pe locul lui: “Ce, credeai ca te mananc? Ce te-ai mutat? Mai vrei sa intri si in televiziune, ha?” Presupun ca face aluzie la revista pe care o citesc eu. Tac malc si ma fac ca nu vad. Tot vagonul se holbeaza la noi timp de cateva minute, ca la spectacol. Cred ca sunt oarecum dezamagiti ca nu s-a intamplat nimic palpitant. Ma gandesc ca m-am maturizat si ca nu simt nici un pic de teama. Am avut un sentiment de déjà vu. Daca mi s-ar fi intamplat asta acum cativa ani, as fi murit de rusine. Probabil as fi coborat din compartiment.
Am puterea sa ma detasez. Pe tot parcursul drumului, mai observ cate o privire curioasa aruncata de cate un calator. Urmeaza alta statie. Urca multi oameni. Exista un singur loc liber in tot compartimentul, langa barbatul transpirat. Fireste, este greu sa rezisti unei asemena tentatii. O tipa dragutica se arunca pe scaun. O observ cu interes. Oare cat va rezista? Incep sa numar. 3…2….1…Tipa se ridica demna si se duce intr-un capat al vagonului. Barbatul e nedumerit. Mi-e, intr-un fel, mila de el. E clar ca nu intelege.
O alta statie, acelasi scenariu. Un scaun liber, multi oameni, o alta fatuca asezata pe scaunul vecin. Aceeasi curiozitate morbida care ne-a cuprins pe toti cei din jur. Toti par sa fi inteles ce se petrece. Statiile trec, fata rezista! Oare nu are miros sau e genul de victima? Ii e frica de vreo evetuala rabufnire a respectivului. Omul pare sa ne sfideze din priviri: “Na, ca asta nu pleaca!”. Pare sa ne considere pe toti nebuni. Intr-un fel, ma bucur pentru el. Gara de Nord. Asa cum anticipasem, omul coboara aici. Nu ridic deloc ochii din revista, de teama ca l-as putea incuraja la vreo forma de dialog sau monolog, ma rog. Coboara si ramane pe peron in dreptul geamului meu, incercand sa-mi prinda privirea, dar sunt incapatanata. Revista m-a acaparat cu totul. “Mergi cu domnul, nene!” ii urez contradictoriu si trenul porneste. Rasuflu usurata.