În seara cu cer plumburiu, dintr-un an așezat între copilărie și adolescență ne-am sfădit, noi cei trei „bărbați”, pe prispa de la casa mică și albă a bunicilor, Maria – minionă, plăcută și Radu – un bărbat înalt și frumos, blând și impecabil în tot.
- Știi ce destăinuire frumoasă ne-ai făcut?
Ne-ai spus povestea ta și a mamei, o bucurie a ta că aveai cu cine vorbi, o ascultare a noastră, că înțelegeam cât de mult ai iubito pe mama, un copil de 16 ani, tu un bărbat puternic, un „milițian” de 27 de ani.
Mereu m-am întrebat, atunci când „îți mușcai limba între măsele”, de unde atâta bunătate adunată într-un singur om? Derulez, ca într-un cinematograf vechi, pelicula prăfuită a momentului când am început să înțeleg „cum nu se bate un copil”. Și „rola” curge lin, descifrând din segmentele de viață, un întreg dintr-o familie sănătoasă, atât în ceea ce privește dreptul dar și obligația unui copil.
Ne-am tras seva de undeva din preajma Târgoviștei, unde a munci era o îndatorire, a învăța era un „blazon” al unui bunic chiabur și un tată „fost” la școala de ofițeri, dar originea „nesănătoasă” a bogătașului l-a trimis la geanta de perceptor.
Începuse să plouă cu soare!
Și ne-ai mai spus cum te-ai hotărât să o ceri în căsătorie pe mama – mândră de tine și de caleașca cu cai.
Îmi frec ochii și parcă ne-ai povestit acum câteva zile. Dar... sună telefonul și trebuie să răspund. E mama și mereu se îngrijorează, chiar dacă suntem bărbați în „puterea” cuvântului. Nu-i spun că „vorbesc” cu tine, asta pentru că ar umple cu lacrimi, jumătatea goală a paharului rămas, parcă încremenit, pe lavița din curtea plină de flori și de dor.
Nu aș fi crezut niciodată că mama te-a putut iubi atât de mult! Își poartă cu demnitate drumul și merge drept, uitând că ar fi putut găsi o potecă.
- Știi ceva, tată?”
Sunt mândru de ea, deși uneori nu-mi înțelege sufletul, așa cum făceai tu. Îmi aduc aminte că „te lua” cu ea, dar mereu avea ultimul cuvânt și tu spuneai: „Ai dreptate Păsărico, dar tot cocoșul cântă!”. Eu nu înțelegeam... unde cântă, dar erai o minune de calm. Cum pot uita toate astea?
Și te mai „căra” când trebuia să vezi ce face „bradul” tău, Valuțu. Te „taxa” pentru mine, dar tu... zâmbeai complice.
Doamne! Prietene-tată, cum aș putea să-ți mulțumesc?
- Îți aduci aminte că nu erai membru al partidului comunist?
Nici eu, eram rebel. Nu am fost niciodată „membru”, doar mama era secretară de partid. Și ce mândră era! Și, ce mai chicoteam noi doi! Acelea au fost vremurile și mi-aș dori să mai putem sta amândoi la masă, la o bere.
Dar nu se poate...
Îmi petrec degetele peste față și simt căldura unei lacrimi. Este pentru un Om, un adevărat tată.