- Bună ziua. Protecția Animalelor Sector onu ( 1 ) ( o voce de mascul blazat )
- Bună ziua. Să nu râdeti de mine… Am sunat deoarece o rată cu 2 boboci se află prin mijlocul bulevardului Națiunile Unite pe carosabil intre Casa Poporului si Parcul Izvor … este trafic foarte intens si efectiv n-am putut să le prind. O să dea o masina peste ele… Puteți face ceva?
- Acolo este alt sector. Sunati la 112.
- Nu ma puteti ajuta dvs?
- Nu, noi suntem sectorul onu ( 1 ).
- Numarul de la protectia animalelor sector 5?
- Nu există număr decât pentru sectorul 1. Sunati la 112.
- Păi si poliția face ceva in astfel de cazuri?
- Cu siguranță!
- Bine. Multumesc. La revedere.
- O zi buna!

Sincer, imi tremura mâna pe telefon. Inchid si formez 112.

- Bună ziua! 112. ( o voce promptă )
- Bună ziua. Vă sun pentru un caz mai special…
- Cum va numiti?
- Pasărea in Spatziu.
- Despre ce este vorba?
- Să nu râdeți, nu e o glumă. O rață si doi boboci se aflau acum cateva minute in mijlocul bulevardului Națiunile Unite. Stiu că sună aiurea…
- Nu! Nu! Spuneti!
Nu prea stiam ce să zic, asteptând o altă intrebare. Nesigură, am continuat:
- Da… Ãăa, poate că e din Cișmigiu, ma gândesc, altfel nu-mi explic cum să fi ajuns până aici… Asa ceva chiar că n-am mai văzut… Nici măcar Dâmbovița nu-i foarte aproape, având in vedere că bobocii au traversat printre masini …
- Mai cu exactitate, puteți specifica unde?
- Păi exact intre parcul Izvor si Casa Poporului, aproape de intersecția semaforizată… Da’ o să moară dacă nu facem repede ceva…
- Asteptați pe fir.

(… )

- Buna ziua. Poliția comunitară ( o voce suavă de doamnă)
- Vă mai spun despre ce e vorba, sau ați fost informată?
- Am inteles ca este vorba despre niste RAȚE?
- Da. Rațe sălbatice. Negre, tivite pe gât si aripi cu albastru si verde.
- Si recunoasteti RAȚA ca fiind una din parcul Cismigiu?
- … … … Ãaaa, nu stiu exact. Si totusi, este foarte posibil, caci nu vad de unde din alta parte sa fi ajuns aici caci bobocii nu pot zbura! Ar putea fi, deci, rațe din Cismigiu, da…
- Da! Cu siguranță! Si atunci, ele singure se vor intoarce acasă, asa cum au ajuns acolo, asa se vor duce inapoi.
- …. … Nu se vor mai intoarce acasă, dacă nu faceti ceva, zic si eu… De asta am sunat, ca să faceți ceva!
- Mmda… Aveti dreptate, se pot intoarce in făraș… O să trimtem un echipaj.
- Dar repede. Vă rog!
- Sigur!
- Bine. Multumesc. La revedere.
- O zi buna!

Șirul telefoanelor fără fir a luat sfârsit, desi indoielile nu m-au parăsit nicio clipă pană in momentul de față si stiu ca nici in zilele ce vor urma, linistea nu am să mi-o găsesc. Ce numere să formez n-as fi stiut, dacă nu ar fi existat si un bun prieten, Carmen, din Orasul Animalutzelor, care să trăiasca zi-de-zi ( cu precădere in weekenduri ) in nebuloase de acest gen. Mi-a dat instructiunile necesare dupa ce mi-a ascultat povestea ( cred eu că prea târziu pentru rațe, gâste, curci si chiar si pentru scoarța pământului si mult prea devreme pentru nivelul nostru intârziat de acțiune ):

Azi, deja ieri, 16 iulie 2009, cu approximatie pe la 3pm, circulam regulamentar prin miezul Bucurestiului, pe Bulevardul Natiunile Unite, dinspre Bulevardul Libertatii, inspre cartierul Cotroceni. In stînga se afla muntele de piatră cu platfus, Casa Poporului, iar in dreapta, o mare de iarbă, trifoi si câțiva copăcei uscați, launloc timprejmuite de gard cu țărusi, Parcul Izvor. Soare puternic, cer clar fără nici un nor, asfalt incins, vizibilitate maximă cu aburi fierbinți si trafic. Deodată imi apar in față, inainte de următorul semafor, o rațuscă si doi boboci, cât un pumnuleț, care nu mai stiau de capul lor de speriați prin mijlocul drumului a câte doua benzi pe fiecare sens. Instinctul primar m-a facut sa incetinesc, să scot telefonul si să fac poză. N-am avut timp. Oglinjoara retrovizoare mi-a tras un junghi in inimă si instant, m-a luat si cu tremur in piciorul stâng ( asa fac când mă emoționez). Se apropia puhoiul de masini din spate in mare viteză, eu stând aproape pe loc si in fața mea, rața, foarte aproape de axul drumului, cu bobocii umblând in zig-zag in jurul ei. Haos. Instant am tras frâna de mană, am pus avariile si m-am dat jos ca să fac ceva, dar nu stiam ce. De la rațe la câinii vagabonzi, sau la oameni intinsi pe borduri, e un pas total invers, am observat in timp ce alergam de nebună după rațe.

Prin minte imi treceau fel si fel de chestii, cum ar fi reportajul cu păsările din Cismigiu pe care l-am văzut vineri seară la nustiucare stiri in care ne erau infățisate păsări exotice din parc pe care acum bucurestenii le pot admira chiar la ei in oras si se bucură. In treacat, un stop cadru pe cele două lebede negre. Dar cât de special s-or simți oare aceste exemplare rare, că n-au la dispozitie un mare lac intr-un mare parc, ci ceva modest, cu o foarte mare densitate de populație de obicei rău-făcătoare naturii, care asculta manele la telefon tare ca să nu poți să te bucuri de teii infloriti primavara, scuipă cojile de semințe printre flori si dau Mc Donald’s la rațe, ceea ce nu e sănătos !?! Cât de stresate or fi ele păsările din Cișmigiu? Or mai sări si ele gardul?

Era pentru a doua oară in această săptămână când mă confruntam cu situația “Rața salbatică”. Acum vreo 3 zile, plimbându-mi câinele pe malul Dâmboviței pe seară, aud niste pescari-aurolaci că vor să sară dupa un cârd de rațe ce tocmai plutea prin fața lor. Nu mi-a venit in minte decât să-i țin puțin de vorbă-n ritm alert, ca să le dau rațelor timp să se indeparteze si le-am si spus că nu-s bune de mâncat că au carnea tare. Da. M-am cam aliat cu rațele.

Revin la bulevard, in mijloc, alergând după rațe, incercand să le gonesc spre una din margini. Dar nu se opreau masinile! Claxonau disperatii, injurături, câte mi-am luat, nu trebuie să si reproduc, căci toti avem traseele noastre care se intersectează la un moment dat cu suprafața plaiului bucurestean. Recunosc ca nu părea lucru curat, joia la amiază, in centru’ capitalei, s-o vezi pe una cum aleargă după niste rațe pe bulevard. Asa că nu m-am suparat pe nimeni, dar nici rațele nu le-am salvat. Era o situatie fără sanse prea mari, atât pentru păsări, cât si pentru mine si cel mai tare si mai tare, m-a scos din circuit țignalul puternic al unui autocar, pe care nici nu-l văzusem căci era pe partea cealaltă a strazii, de care mă apropiam. Era parcat la umbra unui copac de la poalele Casei del Popolo, gol si cu un sofer abia trezit din somn, am presupus, de țipetele mele “stai! stop! hooo!” printre masini, care se holba la mine pe geam cu o expresie bulversată de parcă nu stiu ce facusem, imbrăcat cu un maiou visină-putredă transpirat la subraț si mi-aruncă in cea mai mare scârbă si caterincă urmatoarele: - Nu pui, fă, mâna pe rațe… cine-a mai pomenit?

Cred ca nu si-a dat seama dar cumva si-a atras ratele asupra lui, căci s-au dus sub rotile autocarului si apoi intr-un tufis. Am auzit foșnetul frunzelor. Nu i-am dat replica pentru că ar fi fost in stare să mă steargă puțin cu roata din față pe la umăr si nu aș fi vrut să iasă iar rațele in stradă. Am plecat intoarsă pe dos rău, in susul curgerii raului, aval. Imi venea să plâng de nervi, căci le aveam pe constiinta pe aliatele mele, rațele. De ce mi se intâmplă doar mie chestii d-astea ciudate dacă tot nu pot să fac nimic altceva decât să mă gândesc la ceea ce s-a intamplat fără să pot face cu adevărat ceva nici chiar dupa ce mă indepărtez de la locul faptei, nu stiu si nu vreau să mă gândesc! Filmuletul ăla cu ” Chicken crossing the street in India” imi rula in cap, non stop.

E interesant să simți cam cum vine un val spre tine de masini si alte acarete motorizate, tu fiind pui si traversând bezmetic o stradă. Cel mai interesant nu e de văzut, ci de auzit uruitul motoarelor pe viu, cu trepidațiile pământului si bătăile inimioarei din piept. Comedie, thriller, romanțe si mister, la final, căci puiul trece de cealaltă parte nevătămat (fizic ) si cred că iar o ia de la capăt. Vezi paralela cu viața noastra, ar mai fi de spus.

Românii la volan se vor distra pe bune de acum incolo, ca in copilărie, jucând rațele si vânătorii la maturitate, cu rațe adevărate, ei fiind vânători, adică ceea ce ne place. Vom pluti spre acea perioada de “delfini” a vieții noastre când ne-au intrat gresit câteva chestii in sânge, cum ar fi lipitori invizibile sugătoare de bun-simț si dătătoare de dezinteres, batjocură sau dispreț la orice, doar la noi nu, crezandu-ne cei mai tari când facem glume mult mai proaste si mai triste chiar si decât cele psi. Fără glume. Felul ăsta de a fi ticălosi, a incolțit in noi de mult si a rămas aici. Poate că exagerez, dar totusi nu foarte foarte tare. Nu am putere in mine ca să frâng vreo coardă sensibilă de om ironic, sau nepăsător, dar nici nu mă interesează, pentru că stiu că există si oameni cu picioarele la o palmă de pământ care rezonează cu cele mai simple forme de manifestare ale Mamei Natură, indiferent de gradul avansat de stiință sau de tâmpenie pe care il posedă, trăind ca si mine astfel de minifenomene cu iz ce pare tras de păr, stiind cât de aproape de rădăcini te zguduie până si o rață. Asta e adevarul adevarat in ochii mei: back to the roots reloaded.

Cu siguranță că Episodul, E cu majusculă de la un mic fir de nisip dintr-un pumn plin cu nisip care se scurge printre degete când bate vântul solar, “Rața cu boboci. Rătăciți pe drumul dispariției” e doar unul din seria lung-metrajelor SF “Orbul Găinii din ochii nostri”. Cred că il pot lansa pe orbita unui porumbel voiajor nocturn ce dă din aripi ca să atragă magnetismul inapoi pe Pământ si se transformă in pavor nocturn, sau in cosmarul delfinilor din apele Mării Negre când intră pe teritoriul nostru de azur.

Cel mai frumos ar fi să nu mai zăbovim la răspântiile dintre bulevarde, fluvii si oceanes asteptând alte forțe salvatoare decât cele de care dispunem fiecare si să fim pe fază cu rațele, câinii, pisiccile, delfinii, lincsii si zmeele, când ni le scoate-n cale, să zicem, sincronicitatea.

Apropo’ de țări civilizate, in Suedia in senzonul migrației păsărilor către alte țărmuri , poliția intrerupe traficul rutier si dirijază inaripate. Cam atât.