îmi vreau pianul înapoi
chiar dacă nu mi-a fost luat vreodată
pianina mea nu are un nume dar are un sens
mă știe cu mânuța făcută ghem învelind o mingiuță de ping-pong prinsă cu elastic
aproape spărgînd-o
cu obsesia paharului plin cu... whatever așezat imaginar pe ea
cu pretenția să nu se verse picătură...
mă știe cu degetele mici boante de pitic rășchirate maximal să prindă nuș’ ce octavă
de uriaș
dar care odată prinsă mă înălța într-un implacabil

îmi vreau pianul înapoi
chit că sărmanu’ nu a plecat niciunde doar a gemut stins la fiecare plecare de-a mea
și tresare de fiece dată când îmi aude ceva-ul ăla din mine venind
și-așteaptă
așa dezacordat, bătrân, cuminte în colțul lui de cameră
cu toate revistele și ziarele și facturile și gențile alea împrăștiate pe el
de deasupra îl veghează un prietenar pictat de bunică-mea care nu se-arată în niciun fel când mai apar
care nici când aude acordurile alea false scoase din rărunchi tușiți de prea mult praf de viață
nu se strâmbă de acolo de sus
niciodată nu am avut curajul să mă uit la nenea verdi ce șade molcom în culcușul lui înrămat
ascultînd același și același și același fior de für elise de undeva de jos
încă de pe vremea când mama venea cu mâinile pline de zoaie
și-ncremenea în ușa doar întredeschisă
gândind poate că progenitura se descurcă rezonabil la ăia șapte ani nici împliniți
și poate, nu știu, poate de-atunci i s-a iscat ei ideea fixă că aș fi cu juma' de pas înaintea vârstei

trist este că acum gândește cu mâinile în aceeași chiuvetă cum să scape de piesa asta de mobilier
excedentar și fix
prea fix și fixat într-un același loc parcă de mai mult timp decât viețile noastre la un loc.
îmi vreau pianul înapoi.

mai îmi trebuie doar un acordaj brici.
de rest mă ocup eu.