agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-08-25 | |
Azi, 24 august, se împlinesc trei luni de la sfârșitul minunatelor întâmplări din „Tabăra de creație ESENTE SI NUFERI”
A fost organizată, în condiții excelente, de doamna Georgeta Resteman, în a doua jumătate a lunii mai 2009. Aceeași doamnă care, tot azi, își aniversează ziua de naștere în tabăra „APUSENI- legendă, tradiție și spiritualitate”, organizată tot de domnia sa, în satul natal, Săcuieu, la poalele Apusenilor. Acea tabără a avut ca sediu cocheta vilă "Sântana" din Sânmartin, o mică localitate din imediata apropiere a stațiunii balneoclimaterice Felix, județul Bihor. Pe lângă activitățile înscrise în programul zilnic, din care enumăr serile literare de la sediul taberei, în care au fost incluse și momente de umor veritabil, jocuri de societate, dans, întâlniri diverse inclusiv cu televiziunea locală, ori excursiile în județ la mănăstiri și biserici, la muzeul memorial Octavian Goga ori Peștera urșilor, eu cu încă trei persoane din grup am beneficiat de tratament de specialitate, gratuit și de bună calitate, la Spitalul Clinic de Recuperare Medicală din Băile Felix. Bucurându-se de amplasarea într-o zonă pitorească din darnica natură a regiunii, spitalul este așezat pe poalele unor dealuri bogate în păduri de foioase care împrospătează cu mărinimie aerul din zonă. Șoseaua asfaltată și bine întreținută rezolvă cu succes nevoile numeroșilor turiști și a celor ce vin la tratament. Turismele se află în permanentă mișcare și circulă aproape fără încetare zi și noapte, iar autobuzele de pe ruta Oradea-Băile Felix trec la interval de doar 15 minute... Într-o anumită zi, am renunțat la gestul mărinimos al organizatoarei taberei sau al distinsului scriitor Daniel Drăgan și al poetului ieșean Nicolae Stancu, care, de regulă, mă transportau dus-întors la tratament în fiecare după amiază și am plecat pe jos să pot face fotografii și să cunosc "la picior" stațiunea. Am admirat priveliști minunate, construcții moderne și cochete, în stil original, ridicate în jurul stațiunii, dar și linia zveltă a hotelurilor ce le revedeam cu plăcere, după mai mulți ani. Furat de peisaj, am ajuns neașteptat de repede și de mulțumit în fața spitalului. Am coborât treptele până la intrarea în edificiu, am inspirat aerul rece din interior și am coborât la nivelul inferior către zonele în care se aflau sălile de tratament la care eram repartizat. Îmi aminteam cu plăcere de ziua în care am intrat prima oară aici și mi s-au făcut investigațiile necesare stabilirii tratamentului propriu-zis. Doctorul Moraru, medic primar și șeful acestei secții ne-a primit cu multă simpatie și cu blândețea specifică oamenilor acestor locuri. În cazul meu, a verificat, mai întâi, tensiunea. Apoi, mi-a luat fiecare membru în parte și l-a pus în mișcare după un anumit tipic, mi-a palmat spatele de sus în jos și de jos în sus, m-a îndoit și m-a răsucit, după care a pronunțat diagnosticul și a hotărât ce anume proceduri să urmez. Doar patru la număr. Pentru zona lombară și genunchi. Am fost surprins de această decizie și am întrebat: - Domnule doctor, chiar am nevoie de un așa tratament? - Apăi, da! Altfel...chiar credeți că pierdeam timpul cu dumneavoastră? a răspuns domnia sa zâmbind cu înțelegere. No, dar de ce sunteți surprins, domnule dragă? - Pentru că nu știam să am așa afecțiuni, am răspuns eu cu voce scăzută, fără să pun la îndoială decizia sa. Nu aș fi dorit să-l jignesc, ferească Dumnezeu! - Și nu v-a durut spatele niciodată? Nu ați acuzat dureri nici la genunchi, vreți să spuneți? m-a întrebat el privindu-mă atent și la fel de blând. - A... ba da, recunosc, dar numai când se schimbă vremea... Știu cu trei-patru zile înainte că va ploua ori că va veni frigul... Am crezut că operația de menisc... - Apăi, vedeți? Și simțiți numa' trecerea de la cald la frig, așa-i? - No, cam așa-i, am răspuns repede, fără să îmi dau seama că împrumut în exprimare ceva din accentul dumnealui. - No, bine! Ați lucrat destul de mult din poziția "în picioare" și "în genunchi", se pare, domnul meu! a concluzionat doctorul privindu-mă și zâmbind cu subînțeles. De acolo vi se trag asemenea afecțiuni. Eu nu am sesizat de la bun început. M-a mirat mult concluzia asta și am îndrăznit să-l contrazic, adevărat, fără prea multă convingere. - Nu prea...domnule doctor. Nu am fost infanterist și de muncă fizică...chiar nu am avut parte... - No, bine, bine, dar de muncă de plăcere, că vă văd cât de doritor ați fost...nu ați dat bir cu fugiții, dragă domnule! Ați iertat ceva până nu de mult? m-a lămurit el de îndată și, mai mult, privirea curioasă și atentă a asistentei care abia se abținea să nu râdă în hohote. Realizând direcția discuției și amintindu-mi de vremurile tinereții mele, nu mi-a rămas decât să confirm și să-i mulțumesc pentru bunăvoință... Zâmbind acestei amintiri și doamnelor pe care le întâlneam pe culoare, am ajuns la sala unde suportam cu hotărâre împachetări cu parafină. Era procedura orânduită de doctorul Moraru să fie prima, înaintea masajului și electroterapiei. Din anumite considerente îmi convenea această ordine. Atâta doar că eram nevoit să număr treptele de la un nivel la altul. Jos, sus, jos și, în final, iar sus pentru a părăsi spitalul! Oricum, pentru a împiedica depunerea de grăsimi datorate poftei de mâncare provocată zilnic de palinca de prună delicioasă oferită de gazdă la "Sântana", plimbarea asta era chiar recomandată. Pe culoarul ce ducea la salonul în care mă aștepta parafina, era pustiu. M-am uitat la ceas. Adevărat, am venit cu vreo zece minute mai târziu. Bat la ușă, aud un ceva în stil de mormăit și intru. - Sărut mâna, doamna Florica! Se poate? - Apăi, ce să mai zic, ziua bună! Mai e un loc liber, că am început deja cu 'mnealor, a răspuns domnia sa cu o voce prea puțin îmbietoare și a arătat către paturile ocupate. Am aruncat o privire rapidă și am observat, de la perete către fereastră, o doamnă, un bărbat, un pat gol, o femeie și iar o femeie. Toate persoanele în cauză, întinse pe paturi, erau deja acoperite parțial cu un fel de cearșafuri de culoare incertă, bătând de la gri-bleu spre gri murdar, pe care se zăreau, la o privire atentă, numeroase pete de grăsime. Evident, de parafină! Nu puteam insista să privesc persoanele, pentru că erau aproape goale și se observau destule zone descoperite, mai puțin cele pe care se aplicase stratul de parafină. - No, dezbrăcați-vă acu, de, dacă ați venit! mi s-a adresat tanti Florica încă nemulțumită că nu am respectat programul. Mi-am dat bluza și pantalonii jos, le-am aninat de un cuier împreună cu borseta și m-am urcat pe cearșaful acela care-mi provoca dubii cu privire la culoare și curățenie. M-am întins pe burtă, încercând să mă abțin a arunca priviri furișe în stânga sau în dreapta mea. Tanti Florica mi-a tras slipul foarte jos, dezvelindu-mi fesele, pufnind îmbufnată: - Nu pe spate aveți nevoie? Și mai unde? - Da doamnă..., acolo și la genunchi, i-am amintit eu în timp ce scăpam privirea către dreapta. Pe primul pat, era întins un bărbat cam de vârsta mea, după culoarea părului și conformația trupului de la mijloc către cap, așezat cam tot pe burtă, dar răsucit ușor cu spatele către mine, cu un șold ridicat. Dincolo de el, zăream capul și umerii acoperiți de părul ce curgea în voie și peste obrazul doamnei așezată peste sânii goi și storciți care mi-au dat unele indicii despre vârsta acesteia. "Cred că are vreo patruzeci, dar este cam uzată!". În timp ce o analizam, a întors capul spre mine și cu o mână și-a descoperit obrazul. Probabil a simțit că este privită. Nu am avut timp să-i văd fața. De jenă că mă surprinde zgâindu-mă la ea, mi-am lăsat rapid fruntea pe palmele întinse pe saltea. Doar pentru câteva secunde. Apoi, încet, am întors capul spre stânga mea. Doamna de alături era așezată pe spate. Nu mi-am dat seama ce zonă suportă stratul de parafină. Cearșaful era întins către în sus, ca o căpiță de fân, în zona pieptului. Cobora către șolduri, se lățea destul de vizibil în regiunea bazinului și lăsa imediat la vedere două pulpe bronzate și pline, chiar foarte pline, cu pielea bine întinsă de stratul de grăsime ce se ghicea cu ușurință. Cu brațele dolofane adunate sub ceafă, fixa tavanul liniștită, clipind foarte rar. Am încercat să ghicesc dacă poartă sau nu sutien, intrigat fiind de înălțimea la care se afla vârful "stogului de fân" închipuit de cearșaful ce se desfășura de acolo în multe cute. Nu am avut timp să deliberez. M-a întrerupt tanti Florica, atât de neașteptat, încât am scăpat un icnet înăbușit. Mi-a trântit o fleașcă de parafină fierbinte pe spate, fără să mă anunțe. Ce să mai zic? Am tăcut și am întrerupt observațiile, răzimându-mi capul pe pumnii strânși și închizând ochii. - Ridicați și genunchiul drept, no, să împachetăm și aice! Dar ce, v-ați speriat? a întrebat tanti Florica cu cea mai blândă voce a locului. - Ei, puțin așa...Să mă anunțați când mă împachetați cu chestia aia fierbinte, doamnă. Ca să nu mă mai sperii, am răspuns eu pătruns deja de căldura parafinei. - No, bine! Ședeți cuminte, domnule... Și am stat cuminte. Căldura îmi învăluia tot trupul. Cu nasul printre pumni, urmăream boabele de sudoare ce se prelingeau pe ceafă, pe după urechi și se scurgeau pe bărbie picurând apoi rar pe cearșaf. Fruntea-mi era puternic asudată. Strângeam pleoapele să nu simt usturimea în ochi. Nu știu cât timp s-a scurs... Eram cu aparatul de fotografiat în apropierea Cartierului "Verdi" al stațiunii Felix. Mă opream la clădirile noi, cu jardiniere ori bazine, alegeam cel mai potrivit unghi și distanță și apăsam cu plăcere pe butonul micuț pentru a-mi îmbogăți colecția de amintiri din zonă. Pe partea cealaltă a drumului circulat intens de autovehicule, am observat o femeie ce fotografia de zor, parcă mai lacomă decât mine. M-a cuprins mirarea. După îmbrăcăminte, părea a fi țigancă. "Oho, e arzoaică tare tipa!" am gândit eu ca un păcătos. Cu fustă lungă bogată în crețuri și culori care mi-au creat impresia că, de fapt, sunt mai multe fuste, bluză cu mânecă de aceleași nuanțe și cu decolteu generos, cu o băsmăluță pastelată legată copilărește sub bărbie și aparent foarte oacheșă la față, nici că se putea să mă gândesc la altceva. Am prins un moment prielnic și am traversat strada în fugă, până să mă acroșeze vreun turism din cele ce năvăleau parcă speriate de bombe. M-am apropiat de ea și am salutat-o: - Bună ziua, doamnă dragă! Ce faci pe aici, filmezi? - Bună ziua! a răspuns ea scurt și a întors întregul trup către mine, după ce cu o mișcare iute a strâns mare parte din decolteul bluzei și a făcut un nod mare șnurului pe care-l mânuise. Admiram și fotografiam, a continuat cu un zâmbet prietenesc și fermecător pe fața-i drăgălașă ce-mi spunea că ar avea în jur de 40-45 de ani. Dar văd că și dumneavoastră... - Da, și eu fotografiez. Îmi place aici...De unde ești de loc, dacă nu te superi? am întrebat-o eu prietenos, admirându-i silueta subțirică, deosebit de plăcută și vorba-i dulce. - Eu vin din Marghita. Stau două săptămâni la Felix...Sunt cu un grup...Dumneavoastră? - Eu...din Oltenia, de departe...Adică, la fel de departe ca tine, vreau să zic. Am început să râdem amândoi. Am învățat-o cum să ia corect subiectul în obiectiv, explicându-i că nu trebuie să stea cu fața la soare, ci din contra. I-am vorbit de distanțe și luminozitate. S-a convins repede că am dreptate și era încântată că imaginile sunt mult mai clare, mari și redate în amănunt. Vorbind despre una și despre alta, am urcat pe marginea drumului și tot am mers până în apropierea pădurii din zona spitalului. Nu de puține ori am sprijinit-o le trecerea șanțului ori la traversarea șoselei pentru a admira și fotografia un loc sau altul și i-am ținut mâna strâns în mâna mea și când nu se mai justifica gestul. O apropiere mai strânsă s-a petrecut pe terasa pensiunii de trei stele ce poartă pretențiosul nume "Noblesse". Am admirat bazinul cu apă în micuțe cascade și florile de aici. Ne-am oprit pentru a face fotografii și a ne răcori. Am condus-o la braț, cu îngăduința ei, interpretând cum se cuvine rolul îndrăgostiților în fața personalului de serviciu pentru a ne servi cu cele mai bune răcoritoare. În asemenea momente se cuvenea să ne îmbrățișăm și am făcut-o cu plăcere. În plus, am sărutat-o pe obraz și s-a bucurat. De aici și până la primul sărut pe gura ei frumoasă a fost doar un pas făcut cu multă îndrăzneală și plăcere... I-a fost teamă să intrăm în pădurea din apropiere pentru a culege flori. Am găsit câteva prin iarba deasă ce acoperea dealul pe a cărui coastă se înălța hotelul "Mureș" în care i-am popus să intrăm imediat ce mi-a spus că acolo este cazată. - O, nu, nu se poate! Care-i rostul? a întrebat ea zâmbind ștrengărește și privindu-mă cu ochi iscoditori. - Să ne odihnim puțin după atâta plimbare și...și să văd în ce condiții stai tu, dacă..., am încercat eu să găsesc o explicație care să ascundă dorința ce începuse să mă stăpânească, dar ea m-a întrerupt până să găsesc o justificare rezonabilă. - Dar îs cu o doamnă în cameră...nu-s singură. Să merg să văd dacă-i afară? Vrei să aștepți un pic? - Nu, nu este nevoie...Accepți să mergem la...într-un alt... - De ce nu?...Numai două ore! Trebuie să întâlnesc grupul mai apoi, a venit ea cu un răspuns pe care-l așteptam dar nu credeam că poate exista. Ne-am luat de mână în tăcere și am coborât toate treptele de la intrare privindu-ne în ochi. Ei își vorbeau pe limba lor și se înțelegeau de minune. Nu am avut mult de mers. Puțin mai la vale, lateral dreapta, se înălța Hotel Someș și am intrat împreună direct la recepție. M-am înfățișat bățos în fața unei blonde reușite ce ne privea surâzând fermecător, hotărât să obțin o cameră pentru acele două ore promise de proaspăta mea cucerire. Părea a fi o ardeleancă foarte reușită, atât cât o vedeam dincolo de paravanul ce mă împiedica să-i analizez bazinul și picioarele. Frumoasă, este puțin spus. Era chiar apetisantă! Dar avea un aer aparte, un ceva deosebit în culoarea tenului, în privire, ori în pieptu-i dezgolit cu eleganță, care m-a făcut să cred că este de etnie maghiară. Cu această convingere și din dorința de a-mi da importanță și a-i intra pe sub piele, am salutat-o așa cum învățasem eu de la un coleg pe timpul satisfacerii serviciului militar. - Jo napot! adică, în pronunție românească, "io nopot", care se traduce "bună ziua". O priveam cu ochi de june-prim și mă pregăteam să mai zic ceva, dar ea a răspuns imediat, anulând acel surâs fermecător și arborând o privire dură, de femeie supărată ori, cel puțin, nemulțumită: - No, află dumneata că eu mai pot! Și încă mult și bine, ca să știi! Am privit-o surprins și dezarmat complet. În minte se răsuceau năvalnic multe gânduri. Trebuia să-mi cer scuze, dar mă persecuta altă idee..."Ptiu! Dacă te cunoșteam de când am sosit aici...vedeam eu cât poți, frumoaso! Hâm! E mult mai tânără decât mine...Nu cred că m-ar fi acceptat, dar, când e vorba de puțină dragoste... Poate voi avea timp să trec pe aici. O încercare moarte n-are!" - Sărut mâinile, scumpă domnișoară! Vă rog să-mi iertați nefericita modalitate de adresare!... ...In fine, am reușit să-i readuc zâmbetul pe buze și ne-am înțeles de minune. A priceput rapid despre ce-i vorba. Am oferit jumătate din suma pentru o zi pe cameră, fără înregistrare și chitanță și, la invitația ei, m-am angajat că voi mai veni. "Pentru tine și cu tine, frumoaso, nu cu alta! Dacă mă refuzi, nu știi ce pierzi și, mai ales, nu știu ce ratez eu! Ar fi păcat...". Însoțitoarea mea era îmbujorată de jenă ori de râs sau, în egală măsură, de amândouă. Cum am ajuns în camera de la etajul doi, s-a dezbrăcat de bluză și fustă, după ce m-a rugat să mă întorc cu spatele. - Voiesc să fac duș...nu stau mult. Te superi, domnul meu? - Da, mă supăr dacă nu accepți să facem împreună! am răspuns eu fără să stau pe gânduri. - Ei, dar nu-i voie! Cum să facem... - Uite, așa! am răspuns eu victorios în timp ce executam un salt spre ea pentru a o prinde în brațe. Îmi dădusem pantalonii și bluza jos în timp ce ea se dezbrăcase parțial. Avea doar chiloți și sutien pe trupul ce se înfățișa drept, subțirel, cu pielea ușor bronzată. I-am sărutat umerii rotunzi și ceafa. Ea se ghemuise toată, cu brațele peste sânii ce-i bănuiam țâfnoși după forma sutienului. Mai apoi, în timp ce-i căutam buzele ce imediat le-am simțit fierbinți în lungă sărutare, cu mișcări încete dar sigure, m-a îmbrățișat strâns și a răspuns doritoare la săruturi. I-am desfăcut sutienul la spate și ea l-a tras peste brațe, împungându-mă cu sfârcurile sânilor tari, surprinzător de tari la vârsta ei. Mai apoi, i-a plimbat pe trupul meu, gângurind ca o pasăre mulțumită, în timp ce-mi măsura pieptul cu vârful buzelor. M-au trecut fiori de plăcere și întregul corp mi-a fost invadat de o căldură sufocantă pe care nu o puteam liniști decât într-un anume fel. Am prins-o cu brațul stâng pe după umeri și cu dreptul pe sub șezut, am ridicat-o si am dus-o în pat, peste cearșafurile albe, scrobite și răcoroase. Am așezat-o cu grijă și am rămas întins ușor peste ea, cu gâtul prins de brațele-i ce tremurau de neastâmpăr și dorință. Amândoi cu ochii închiși, ne-am sărutat în scurte zvârcoliri în care mâinile scotoceau toate regiunile trupurilor în deplină libertate și reciprocitate. Am dus o mână pe marginea chilotului și i l-am tras pe sub trupul cambrat cu nerăbdare. Ea împingea cu sârg slipul meu și, eliberați aproape în același timp, și-a desfăcut pulpele lungi pentru a-și ridica picioarele și a mă prinde cu ele, ca într-un clește de rac uriaș, pe după mijloc. Din doi, ne făcusem doar unul. Fierbințeala și plăcerea se întindea cu repeziciune, ne amețea și ne transporta parcă într-o altă lume. Tocmai când simțeam mișcările amândurora ca fiind sincronizate perfect, pe brațul stâng, cel care frământa carnea tare de pe fesele rotunde și plinuțe, am simțit o atingere dură. O lovitură destul de brutală ori de neașteptată. Știam că am încuiat ușa acelei camere. Surprins și speriat, am întors capul, am deschis ochii gata să mă apăr și, în același timp, am strigat destul de tare pentru a intimida atacatorul: - Ce vrei, domne?! Lumina din fereastră parcă m-a orbit de moment și in fața ochilor am zărit o matahală. Am tras mai puternic de pleoape și m-am holbat la muntele acela de trup uman cu două vârfuri împinse în tăriile cerului care nu era decât tavanul sălii de tratament. Doi ochi mai mari și mai speriați decât ai mei mă fixau de foarte aproape. Am izbucnit, mânios: - Cine ești tu? Pân' ce să-mi răspundă "matahala", dimensiunile reperate de ochii mei s-au redus și am început să disting destul de bine figura doamnei din stânga mea. La fereastră cred că am observat și cea de a treia doamnă care mă privea râzând. În același moment, vocea doamnei Florica m-a readus la realitate: - No, care-i baiul? Ați visat ceva urât, domnule? Sunteți la împachetări cu parafină. Mai aveți de așteptat zece minute... Mi-am dat seama ce s-a întâmplat și am bâiguit rușinat: - Vă rog să mă scuzați, doamnă! Iertați-mă dacă v-am speriat ori v-am jignit! Știți, eu cred că... am adormit și... - Nu face nimic! Stați liniștit... Eu v-am speriat pe dumneavoastră. Fără să vreau, credeți-mă. M-am întors și v-am lovit peste mână, domnule... - Aaaaa! Acum înțeleg. Visam ceva... - Gata, mai puțin la domnul, a intervenit tanti Florica. No, să vă șterg puțin, s-a adresat femeii de la perete... Rușinat, mi-am proptit capul în palme și am clipit cât mai des cu putință ca să nu adorm din nou. Am răspuns la saluturile de rămas bun fără să privesc aceste persoane pe care le bănuiam că râd de mine. Rămăsesem doar cu tanti Florica în tăcerea fierbinte din încăpere. Până să mă descopere la epuizarea timpului programat, am îndrăznit să o întreb: - Am sforăit tare, doamnă, după ce am adormit? - Apăi...mai mult ați icnit, domnule. Ați sforăit numa' puțin. Cred că v-ați luptat rău în vis... -Da, da! Aveți dreptate...M-am cam bătut cu cineva..., am lămurit-o eu, amintindu-mi câteva secvențe de un anumit gen de luptă. M-a descoperit, m-a șters cu o bucată de pânză ceva mai curată decât cearșaful ce-mi conservase căldura parafinei încinse pe spate, mi-a șters și genunchii și a rostit aceeași expresie pe care o auzisem când au plecat ceilalți: - No, să vă fie de sănătate! - Mulțumesc, sărut mâna, doamna Florica! M-am îmbrăcat repede, am luat borseta cu aparatul de fotografiat din cuier și am ieșit cu hotărârea de a nu mai reveni în acel salon... Afară, în stația de autobuz din fața spitalului, în timp ce o așteptam pe doamna Georgeta să vină cu mașina, a trecut doamna ce mă atinsese în timpul visului meu frumos. Până și ochii-n cap, dar și nasu-i râdea cu toată fața! - Doamnă, din nou vă rog să mă scuzați! am întâmpinat-o eu, zâmbindu-i mult mai vesel. - Nu vă mai gândiți la asta! Cred că ați visat foarte frumos, domnule...Odihnă plăcută! Nu mai știu ce i-am răspuns. Mă rușinasem din nou, amintindu-mi ce am visat... În drum spre Vila Sântana, doamna Resteman râdea cu așa poftă că și volanu-i tremura în mână. Mai apoi, în sala de lectură, colegii din tabără s-au amuzat cu toții. Cum să nu le povestesc? Îmi amintesc expresia drăgălașei poete Viorela Codreanu Tiron: - Adevărat îi că TAUNUL și împachetat în parafină face dragoste! Evident, alte hohote de râs, în timp ce maestrul Daniel Drăgan, sub privirea galeșă a distinsei sale soții, desena sârguincios pe masă, cu podul palmei, acel semn care arată cum se strivește o ploșniță... ori un tăun… sau o insectă oarecare… |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate