Zoltan Terner
Mulțumesc

Pentru tot ce mi se întâmplă bun, mă simt dator să spun cuiva: mulțumesc !

Câte unii îmi spun : Nu mai mulțumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmplă bun dacă nu mulțumesc.
Când am început să vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învățat să le rostesc, acesta a fost : „Mulțumesc”. Mama m-a învățat ca de fiecare dată, când primesc ceva în dar, chiar și un cuvânt bun sau o privire caldă, să spun : Mulțumesc ! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului ființei și nu mă mai pot „dezbăra” de el. Și nici nu vreau.
Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când , după ce șoferul de autobus mi-a dat biletul de călătorie, i-am spus : Mulțumesc ! Iar acesta mi-a și răspuns.
Casieriței de la supermarket, când îmi dă restul și bonulețul, cum să nu-i spun mulțumesc ? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Și-atunci îi spun : Eu mulțumesc.
Celui care mă poftește să intru în lift înaintea lui, cum să nu-i spun „Mulțumesc” ?
Spunând „mulțumesc”, mă simt bine cu mine însumi, ca și cum mi-aș fi spus și mie „mulțumesc, că ai spus mulțumesc”.
Se găsește mereu câte unul care mă întreabă nedumerit/ironic : de ce tot mulțumești ? Nu îi răspund. Deși știu de ce. Și îi mulțumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Așa cum mulțumesc multor altora pentru unele întrebări și pentru răspunsurile lor la întrebările mele.
Așa cum mulțumesc cuvintelor că nu mă părăsesc și mă ajută.
Așa cum mulțumesc pâinii că e atât de bună cu mine.
Așa cum mulțumesc ființelor dragi pentru că mi-au devenit dragi.
Așa cum mulțumesc adânc întâmplării care mi te-a adus în cale, iubito.
Așa cum mulțumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viață.
Așa cum mulțumesc luminii că nu mă ocolește și lupilor că mă ocolesc.
Mulțumesc și iar Mulțumesc. Scriu cu majusculă acest cuvânt , pentru că zace în el ceva sacru,misterios și hieratic și teribil de frumos. În acest cuvânt și în gândul care îl însoțește. Pentru că, am uitat să spun un lucru esențial-esențial: dacă e rostit fără gândul corespunzător, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valorează întreaga lui valoare.
Sunt atât de bolnav de acest cuvânt că Mulțumesc în știre și-n neștire,în stânga și în dreapta. Mulțumesc câinelui când vine la mine și îmi linge mâna. Mulțumesc calului că mă încălzește cu grumazul lui strălucitor și puternic. Mulțumesc pisicii că stă lângă mine ghemuită și toarce în tihnă , cafelei îi mulțumesc pentru că este aromată și dulce, florilor că îmi bucură simțurile cu culorile și miresmele lor uluitoare, mamei că mă ocrotește de acolo de sus unde se află, mulțumesc lacrimilor că îmi umplu ochii. Ce trist aș fi să nu mai am lacrimi ! Ce orfan m-aș simți să nu mai am mamă nicăieri. Ce pierdut m-aș simți să nu mai am pe nimeni și nimic cărora să le spun „Mulțumesc”.
Când cel drag se întâmplă să șadă tăcând lângă mine, îi mulțumesc din suflet că este aici, cu mine, că respiră acelaș aer ca și mine, că există în aceeași lume cu mine, în acelaș timp de viață și în acelaș spațiu fizic și sufletesc.
Prietenilor dragi aflați departe/aproape, le mulțumesc că mă caută și mă au cu ei și în ei.
Mulțumesc bucuriei că a poposit la mine. Mulțumesc cuiva, nu știu bine cui, pentru întâmplarea atât de bună, de miraculoasă, de a fi primit viață. Firește, trebuie să mulțumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârșitor. E incomensurabil. Viața ! Mulțumescul meu nu este destul de mare pentru asta.
De aceea trebuie să-L am și să-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca să am, ca să avem cui mulțumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El să existe ? Dar mai sunt și multe alte motive.
Zâmbiți ? Am bătut câmpii ? Am repetat banalități ? Am înșirat prea multe cuvinte ? E adevărat. Nu știu ce-mi veni. Poate gândul că toate lucrurile acestea cărora trebuie să le zicem „Mulțumesc” sunt atât de mari și de încăpătoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor și ale timpurilor.
Oricum, îți mulțumesc firește și dumitale, stimate cititorule, și nu în ultimul rând, pentru că ai avut răbdarea și bunătatea să te oprești din drumul vieții, și ți-ai rupt din timpul trăirii ca să citești aceste nevrednice și simpluțe rânduri. E un dar de preț pe care mi l-ai făcut. Cum aș putea să nu-ți mulțumesc ? Poate că, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva să aibă pentru ce să-mi mulțumească.
Poate își va aduce aminte de mine și când eu nu voi mai fi iar el va fi și pentru asta nu pot să nu-i spun „Mulțumesc” încă de-acum.
Nu, nu pot și nici nu vreau, în ruptul capului, să mă vindec de această boală copilărească, naivă și caraghioasă, de a zice la tot pasul „Mulțumesc”.