M-am trezit ieri dimineață renăscută, nu făcută, un hamster. Nu, nu vă speriați, n-am dramatismul și nici subtilitatea gândacului lui Kafka. Eu m-am trezit un hamster total nespectaculos și, mai mult decât atât, lovită de revelația și conștiința profundă a faptului că sunt un hamster. Fără îndoieli, fără orbecăiri, fără zbateri, fără probleme majore de adaptare.

Am căscat, mi-am inspectat fălcile ca două gogoși de profiterol, apoi mi-am făcut cruce cu lăbuța că am trăit s-o văd și pe-asta. Cu una dintre lăbuțe, firește, ăsta e avantajul când ești hamster, ai două drepte.
Apoi, m-am cuibărit sub pătură, pentru că, odată cu blana roșcată, am început să detest spațiile deschise. Și-am început să clipesc pe ascuns, pe rând, din câte un ochi și, în sfârșit, să-mi inventariez liniștită proviziile. Stocasem totuși prea mult.
Fix atunci m-a lovit o neliniște nespecifică momentului dimineții, se știe, am fost dintotdeauna o crepusculară. Prea multe provizii. Prea multe. Și, brusc, am început să atârn nefiresc de greu, nefiresc de îngrămădită că aproape m-a gâdilat neplăcut senzația claustrofobiei.

Mi-am scos mustățile de sub pătură și am renunțat fără remușcări (vorba vine, știm cu toții cât de des mușcă și remușcă hamsterii, mai ales dacă au frustrări existențiale de aprovizionare). Așaaa, ce ziceam? Da, am renunțat în primă urgență la un ghemotoc de scame roșii. Îmi amintea de o veche jucărie de pluș cu ochi inexpresivi din nasturi negri. Pentru câteva secunde am văzut-o ca pe viu, sprijinită de zăbrelele unui pat de lemn, plină de muci și smiorcăieli de plod înfometat. Pentru ce ținusem porcăria asta ani de zile, n-am idee. Avariție de hamster prost.

Am mai scuipat, pe rând, vreo două bentițe albe, o șosetă cu dungi colorate, o batistă cu nod... pentru ce făcusem nodul ăla totuși? O carte mărunțită, o țigară furată, o poezie cu rimă nereușită, o jumătate de cravată și un inel. Ptiu! Cât pe-aci să mor de piatră în gât.
Prea multe provizii totuși, prea multe ostentații. Nu vă mai dau detalii, până și mie mi s-ar întoarce stomacul pe dos să le numesc, am scuipat nesimțită și grotesc toate porcăriile adunate naiba știe când.

Apoi, eliberată, goală, ușoară, eu, hamsterul fantastic, am decis să evadez. Să ies în sfârșit în lume și să rod mobila tuturor timpurilor. Mi-am făcut curaj, mi-a frecat lăbuțele din față până m-au ars (sîc), și am zbughit-o de sub pătură. Mirosea divin. A lemn uscat și măr nou. A casă locuită și alint din vârful degetului. În tot cazul cred că mirosea a libertate.
Sentimentul ăsta mi-a dat un soi de efervescență nemaiîntâlnită. Și un soi de putere inexplicabilă. Nu vă spun ce foamea naibii mă lovise. Aș fi ros ca apucata orice, mă dureau vag dinții, inima îmi tropăia descreierată și corpul devenise de nestăpânit.
Am început să scrijelesc întâi picioarele unei mese, inconștiență crasă, pentru așa ceva îți trebuie răbdare. Am trecut apoi la ambalaje, cutii, foi colorate, covoare, flori uscate, inimioare de carton.

Când mă delectam mai abitir, am presimțit pericolul. Umbra unei mâini plana asupra mea și în câteva secunde încremenisem ca împăiată într-o palmă curioasă și străină.
Am leșinat, cum era și firesc.

Când m-am trezit din coșmar, eram așezată într-o rotiță care abia începea să se pună în mișcare. Am făcut timidă primii pași și totul începea în sfârșit să aibă sens. În sfârșit! Cu cât îmi mișcam picioarele mai repede, cu atât întregul univers se învârtea după pașii mei. De două ori mai repede, de trei ori, de o mie de ori mai repede! Senzația era de neimaginat.

Și-atunci, eu, hamsterul evadat, eu, hamsterul fantastic, alergând cu patimă și dăruire, fără scop, fără destinație, fără provizii inutile, fără vise și alte bagaje, amețită de adrenalina vitezei, am avut pentru prima oară revelația vieții mele. Fusesem dintotdeauna ce eram acum, un hamster magnific, nebun și liber, care, pentru o vreme, s-a visat om.