Prin parcuri înverzite
Scrutesc albastra zare,
Văd plantele trezite,
Vorbind cu-nflăcărare.

Un clopot se aude,
De sus, din turn spre vale,
Iar o salcie-i răspunde
Prin plecăciunile sale.

Doi tineri îndrăgostiți
Se sorb duios din șoapte,
Iar copacii fericiți,
Iubesc luna, de-i noapte.

Prelingându-se încet,
O lacrimă apare,
Trandafiru-i fără zâmbet
Și scăldat în supărare.

De ce planta s-a tăiat
Din a sa vecinătate?
Vai, ce groaznic a țipat,
Căzând greoi pe spate!

Iar țipătul durerii
O amprentă și-a lăsat,
Orbind clipele tăcerii,
A orelor care-au urmat.

Din veci plantele vorbesc,
Dar nu pot a le răspunde,
Ele simt și le iubesc,
Și nu le-o voi ascunde.

Ele simt dacă ești trist,
Tot mereu să le alinți
Și s-o faci ca un artist.
Dar naturii... să nu-i minți!