agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1521 .



intermezzo
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [adconst ]

2009-11-05  |     | 



Degeaba îmi spui să nu mai plâng. Nu mă pot abține. Aș vrea să pot. Și nu pot. Mă gândesc cu tot corpul să n-o mai fac. Și nu mă pot stăpâni. Toate organele au făcut o conjurație împotriva-mi. Sunt sclavul propriilor lacrimi. Îmi simt fiecare bucățică din corp cum geme de durere. Și sunt parcă desprins din mine, privindu-mă de undeva, de deasupra. Mă simt ca și cum mi-aș fi părăsit corpul și nu mai pot face nimic. Ca în povestirile cu paranormal. Mă văd cum îmi strig din toți rărunchii să încetez. Urlu. Și nu mă aud. Îmi sunt străin de mine așa cum îmi este întreaga viață. Străin în propria carcasă. De om. Îmi trag două palme puternic, să mă trezesc odată. Să mai fiu. Nu simt nimic. Nici măcar o mângâiere. Încerc mai tare. Nici o schimbare. Ochii îmi devin din ce în ce mai congestionați. Pe ei chiar îi simt. Îi simt cum mă dor profund. Cum mă dor și mă ustură în același timp. Deși mi se pare că lacrimile au secat, ele curg constant, în cascade limpezi. Nu am nici un plan de rezervă prin care să ies din starea asta. Mă privesc uimit și nu mă recunosc. Mă detest. Mă doare visceral să văd cât de insignifiant sunt. În propria-mi ne-ființă. Sunt doar un luntraș prin viața mea. Unul nepriceput și neîndemânatic. Vâslesc înainte, ignorând împotriveala-mi instinctuală. Înaintez cu greu, în valuri de transpirație rece. Ce nu are de-a face cu mintea, cu efortul, cu ființa. Ce nu are de-a face cu mine. O transpirație inodoră străină ca mine însumi. Ce nu poate acoperi lacrimile mari, asurzitoare. Sunt eșuat în marea simțirilor mele. Pierdut, uitat, străin, rănit, sângerând până la ultima picătură. Eviscerat și nesecat de lacrimi. Ele domină totul. Până și vidul imens ce m-a cuprins. Mă compătimesc, îmi plâng pe umăr. Mă îmbrățișez într-o strânsoare caldă, ca o ploaie de vise de vară. Mă strâng puternic la piept. Și nu mă simt. Deși descumpănit, asta nu mă sperie deloc. Mi se pare chiar normal. Din cale afară de firesc. Continuu să plâng ca un nou-născut flămând în disperarea laptelui matern. Încerc, cu disperare și resemnare, să mă apuc de arterele încă pulsânde. Îmi alunecă printre degete, umede, înșelătoare ca un abur imatur din era Creației. Îmi simt sufletul din ce în ce mai subțire. Fragil ca un fir de nisip în pragul oceanului. Și vreau să mă simt, să palpit, să zvâcnesc, să omenesc. Să mă desprind într-un triplu salt mortal din cleștele strâmt la neființei. Mi-s mâinile străine, mi-s picioarele adormite. Mi-e corpul rece. Un strop de gheață într-un nesfârșit mister. Osândit. Străin într-un dans ironic. Făptură translucidă. Necuprinsă. Privindu-mă, aș vrea să pot să mă oftez. Să-mi plâng. O lumânare vie, cu lacrimi de ceară, cu mâinile descompuse agățate de soare. Îmbinare eretică de abis și misticism. Cărare de lacrimi prin descompunerea nativă. Îmi plâng lacrimile volatile. Le strâng în bărbie, cu teamă să nu le pierd pentru totdeauna. Cu disperarea că nu o să le mai pot plânge vreodată. Melancolie și dispreț. Mi-e totuna că sunt sau c-am fost. Că mă pierd sau mă regăsesc. Că mai viețuiesc sau mă topesc. Mereu vierme ce se visează fluture solar. Inhalându-mă și expirându-mă. Exercițiu de neadormire. Rupându-mă din stele rușinate și sfioase. Articulându-mă în non-sens. Spasmodic, mă strâng de mână. Îmi strig ceva neînțeles. Nu mă aud. Îmi sunt neînsemnat. Indiferent. Departe. Renegat în propriul eu. Proscris printre lacrimile mai mari, mai dezarticulate, mai grele, mai dureroase. Ochii păienjeniți mă privesc. Mă compătimesc. Îmi zâmbesc crud. Cu o vâlvătaie orbitoare. Nu pot să mă mai privesc. Mă doare. Mă simt desprins de orice eu salvator. Nu pot să mă mai smulg din giulgiul făpturii răpuse. Cu inima înecată în lacrimile acelui eu, mă ridic din mine. Mă părăsesc. Pupilele se dilată. Tăcerea din lacrimi e ritmul ce mă cheamă. Ca un călător fără drum. Nu mă mai pot vedea. Mi-am dispărut. Fără urmă. Departe. Departe de tot. Cu mine. Cu lacrimile triste și sincere. Într-un contur nefiresc, de ele știut.







.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!