Dintotdeauna, condiția Adevărului ca și concept a constituit obiectul unor teoretizări dintre cele mai interesante, tocmai datorită anumitor aspecte, aparent contradictorii, pe care aceasta le implică, iar din pricina lor el va fi mereu un subiect inepuizabil.
Adevărul – concept abstract – nu conține în el însuși nicio idee, nicio formă sau referire la alte asemenea lucruri ce poartă pecetea unei reprezentări pozitiviste ori materialiste.
Este Adevărul o calitate? Privind obiectiv, ne vom găsi în situația de a trebui să recunoaștem că nu. O calitate presupune existența unei trăsături, care, raportată la alta diferită ca semnificație, să devină, prin acest contrast, una dezirabilă, iar astfel, în oricare împrejurări posibile, acea caracteristică care face obiectul calității va fi întotdeauna preferabilă oricărei alteia. Dar din acest punct de vedere, mai poate fi Adevărul o calitate? Bineînțeles că nu, deoarece individul nu îl percepe ca atare, ci, dimpotrivă, el poate trăi chiar mai bine în falsitate, ori dacă nu mai bine, atunci cel puțin mai aproape de starea sa naturală, care nu presupune vreun adevăr, ci doar dorință, manifestată față de un obiect sau altul, care îi deșteaptă o astfel de atracție. Obiectul dorinței este variabil, în timp ce dorința, văzută ca expresie a voinței, este constantă.
Dar atunci, ce anume este Adevărul dacă nu o calitate? Ori vreun concept definit? Adevărul este o simplă stare de a fi, iar această condiție a sa este aceea care implică nenumăratele paradoxuri. Totodată, el comportă o anumită semnificație conceptuală, numai la nivelul conștiinței, dar aceasta nu condiționează și faptul ca Adevărul să dobândească, în termenii acesteia, și un anumit conținut, nu, el nu este în mod necesar o formă logică, ci este o stare de coerență a unor sisteme exterioare sieși.
Un prim paradox este faptul că prin el însuși Adevărul nu reprezintă nimic, este o noțiune vidă, conturându-se ca stare doar prin reflectarea unor opoziții, iar falsitatea sau Neadevărul are același statut, deoarece este, la rândul său, tot o noțiune vidă. Ceea ce ne intrigă la aceste aspecte este relația de interdependență între planul ideatic, în cazul de față unul aprioric, și universul material. Astfel, descoperim aici maniera în care conștiința noastră își reprezintă existența sa concretă în anumiți termeni de ordin abstract, recreând, în spațiul său intern, universul fizic exterior.
Adevărul, neavând el însuși o formă sau un conținut, nu poate nici să fie un obiect al dorinței individului, deoarece nu semnifică nimic mai mult decât o simplă reflectare a unor inadvertențe conceptuale, în vreme ce dorința se constituie în virtutea unor coordonate fizice, concrete, nu abstracte; astfel, Adevărul nu poate deveni vreodată ceva dezirabil, precum nici Neadevărul.
Să detaliem aceste considerații în următorul exemplu, unde vom presupune drept adevărată următoarea afirmație: „este rău să ucizi”, iar acum să urmărim cum se înscrie în sfera mundană acest enunț. Indiferent dacă este rău sau nu, oamenii ucid alți oameni, deși recunosc cu toții falsitatea pe care o implică omuciderea. Uneori, ei vor spune că, în anumite împrejurări, omuciderea însăși devine „adevărată”, precum în cazul unui soldat căruia i se impune să îi ucidă pe adversarii săi, împrejurare în care vedem cât de maleabil poate deveni acest concept, unde același enunț este „adevărat” doar dacă ceilalți îl „recunosc” ca atare, în funcție de alte variabile subiective. Am putea crede că toate persoanele care își recunosc o anumită predispoziție de a-și ucide semenii ar trebui să se înroleze în armată pentru a-și putea împlini acolo, nestingheriți de normele comune, această înclinație. Dar nu este posibil așa ceva, pentru că în armată sunt acceptați doar indivizi „normali”, care să ucidă numai pentru a îndeplini un ordin.
Însă nu este în chestiune moralitatea instituțiilor militare, ci dinamica conceptuală a Adevărului care, tocmai datorită faptului că este o noțiune vidă, poate fi compromisă cu atâta ușurință. Cu alte cuvinte, este posibil ca, în anumite împrejurări, gradul de adevăr al unei afirmații să nu fie dat de vreo valoare intrinsecă a acesteia, ci de către reprezentările subiective exterioare ei. Deși soldatul știe că „este rău să ucidă” în mod general, va ucide totuși dacă superiorii săi îi impun aceasta, chiar și fără a cunoaște rațiunile din pricina cărora i se cere să înfăptuiască acest lucru. În cazul de față, Adevărul nu are nicio relevanță cu realitatea subiectivă, iar cumulând subiectivitățile oricărui sistem dat, ajungem la concluzia că acesta nu are, de fapt, nicio importanță în realitatea obiectivă ca întreg, devreme ce nu deține aici un statut privilegiat și inviolabil, cum am fi dorit noi, ci tocmai starea sa nedefinită îl situează în afara realității formale, care se poate desfășura, oricum, independentă față de acesta. Legitatea Adevărului pare că ar putea fi încălcată oricând, fără a suporta anumite consecințe nefaste, indiferent dacă individul în cauză este angrenat într-un context care i-ar putea aduce vreo circumstanță atenuantă, de natură să justifice întrucâtva gestul său, sau nu. Astfel, trecerii de la Adevăr la Falsitate nu îi incumbă, în aparență, niciun fel de urmări indezirabile.
Se spune, uneori, că există mai multe grade ale Adevărului sau mai multe feluri de Adevăr, dar aceasta este o evidentă eroare de logică, deoarece Adevărul, neconținând nimic, nu se poate afirma despre el, altfel spus despre nimic că poate fi de mai multe feluri ori că ar avea diferite grade, în schimb, sistemele fizice pot reflecta Adevărul ca și condiție, existând astfel sisteme cu un grad mai mare de coerență în propriile forme, ceea ce le determină să fie mai „adevărate” decât altele, precum și sisteme ce devin „adevărate” numai situate într-un anumit câmp formal.
De pildă, afirmația: „doi plus doi egal patru” – de ce anume este adevărată și care este „gradul” său de adevăr? Aceasta este adevărată datorită impecabilei clarități a sistemului pe care îl descrie și, mai ales, datorită coerenței inevitabile a propriilor forme: din două unități însumate cu alte două vor rezulta întotdeauna patru unități, iar astfel și „gradul” său de adevăr este maximul posibil.
Însă ce anume o diferențiază de cealaltă afirmație, din exemplul enunțat anterior, anume: „este rău să ucizi”? „Gradul” de adevăr al acesteia este mai mic? Ori este ea aplicabilă numai într-un număr limitat de cazuri, fiind una care nu are o valabilitate generală?
Întâlnim în această conjunctură o situație cu totul deosebită, care este un excelent exemplu despre maniera în care poate fi compromis adevărul unei afirmații: soldatul știe că nu este bine să ucidă, dar superiorii săi îi impun să o facă, dat fiind faptul că în acest caz gestul său este unul legitim, dar, într-un mod similar, și adversarul său, care constituie una dintre condițiile legitimității soldatului, este la rândul lui condiționat în același fel, iar astfel, superiorii amândurora creează cu bună știință premisele unei minciuni în care se găsesc cu toții angrenați. Dar este acest fapt de natură să îl disculpe pe soldat de responsabilitatea gestului său de a ucide? Bineînțeles că nu, deoarece el știa de la bun început că „nu este bine” să ucidă, dar în pofida cunoașterii sale, el s-a lăsat condus de către alții pe o cale opusă celei adevărate, iar supunerea pe care o arată unor autorități corupte moral nu face decât să consolideze falsitatea sistemului în care se complac cu toții. Dacă ambii soldați ar fi acționat în virtutea adevărului general, conform căruia nu este bine să ucizi, și ar fi refuzat să recunoască autoritatea superiorilor, nu s-ar mai fi petrecut niciun conflict, iar neadevărul nu ar fi avut în situația de față niciun prilej de manifestare.
Iar acum descoperim o altă caracteristică interesantă, de această dată însă a falsității: o nedreptate, sau un neadevăr se articulează dintr-un altul, iar apoi va conduce spre altele, mai mult sau mai puțin evidente, iar uneori, cum este și cazul de față, acest întreg eșafodaj alcătuit din minciuni, care inițial avea la bază o singură eroare de logică, devine treptat într-atât de complex, încât va sfârși prin a compromite sau limita gradul de adevăr al afirmației menționate, transformând-o din „să nu ucizi”, în „să nu ucizi decât cu aprobarea superiorului”, superior care se erijează într-o instanță superioară, iar de pe acea poziție privilegiată îi va fi recunoscută drept legitimă intenția de a-i constrânge pe inferiorii săi să încalce o normă general acceptată, un adevăr.
Iarăși este cu totul deosebit felul în care indivizii care se percep pe ei înșiși drept subordonați ai acelei instanțe sunt într-atât de orbiți de autoritatea acesteia, încât devin capabili să înfăptuiască cele mai inumane acte imaginabile, asemeni personalului atât științific cât și militar al Unității 731 din cadrul Armatei Imperiale a Japoniei din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, care au cauzat moartea a peste zece mii de oameni în urma experimentelor de laborator la care erau supuși și a vivisecțiilor.
Ei cred cu toată convingerea în legitatea minciunii instanței, încât uită de propriul adevăr ori, mai rău, de adevărul general, iar autoritatea, văzând cu satisfacție cum subordonații execută cu promptitudine directivele sale, chiar și pe cele mai ridicole, își va consolida cu atât mai mult infama condiție prin această perpetuare a cauzei sale, care deși este într-un mod evident falsă, nu întâmpină, în mod surprinzător, nicio opoziție din partea celor asupra cărora este exercitată.
Minciuna ori falsitatea par să fie o condiție inevitabilă a oricărui sistem social, dat fiind faptul că dintr-o teoretică stare originară, una încă morală, se poate ajunge într-una diametral opusă, doar prin simpla articulare a unei singure erori de logică, care se va răspândi și insinua, într-o formă sau alta, în conștiința fiecărui subiect al acelui grup. Rațiunea pare să fie deschisă spre a accepta cu ușurință astfel de inadvertențe conceptuale, cărora nu le sesizează caracterul malign prin care acestea subminează limitele percepției unui individ, altfel spus, discernământul acestuia.
Spre exemplu, cât de rațională poate fi o persoană capabilă să ucidă o alta, despre care nu cunoaște niciun fel de detalii, decât acela de a-i fi descrisă drept inamic de către o altă persoană, necunoscută și aceea, la ordinul unui individ așa-zis „superior” din punct de vedere ierarhic (deci și al adevărului general)?
Ce anume îl poate determina pe un om să acționeze, împotriva propriei rațiuni, împotriva Adevărului spre a înfăptui o nelegiuire, la adăpostul autorității altuia, care nu este nici el însuși un exemplu de conduită morală? Răspuns: constrângerea și presiunea pe care o exercită asupra sa anumiți factori externi, aparent inevitabili, și condiționarea care îi este impusă, fiind „educat” să vadă mai multă justețe în ordinul unui superior decât în propria rațiune ori în adevărul însuși. Iar obediența față de o autoritate coruptă nu este nici ea legitimă, ci tot o eroare logică, căci ce fel de instanță „superioară” poate fi aceea care își împinge subordonații spre nelegiuire?
Conștiința omului modern este într-atât de pătrunsă și rătăcită printre toate aceste mutații conceptuale, care sunt produsul a milenii de perpetuare neîncetată a Neadevărului, încât este pe cale de a-și pierde cu totul atât discernământul, cât și prea puțina demnitate care i-a mai rămas, iar viitorul nu pare să ne mai ofere speranța unei atenuări a acestei situații, datorită faptului că eroarea, odată înfăptuită, implantează adânc germenii infamiei.