agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-12-15 | |
Redau textul scris de un prieten din Timișoara.
Rândurile de mai jos le-a scris acum un an, la exact dublul vârstei pe care o avea în ’89. Nu am schimbat nimic din spusele lui, probabil doar timișorenii contemporani momentului pot confirma cele relatate. Rămân la părerea că trebuie să spunem ce-am trăit în decembrie 1989 și am dorința puternică de a se citi, ști, afla cât mai multe despre lucrurile acestea, mai ales de către cei care acum sunt la vârsta noastră de atunci. Și nu numai. 16 decembrie ’89 Mă aflam într-un tramvai. Treceam prin Piața Maria înspre Strada Sinaia, unde zăresc un grup de aproximativ 50-100 de persoane pe o străduță laterală. Era reședința pastorului Laszlo Tokes. Recunosc cum că, până atunci, aflasem tot felul de zvonuri contradictorii despre ce se întâmpla acolo. Ce știam eram mai mult zvonistică, așa că nu am dat importanță. Spre seară am ajuns la un prieten, unde, mama acestuia, la întoarcere acasă, ne-a povestit ce se întâmpla acolo. Curioși fiind ne-am dus să vedem și noi. Odată ajunși, am văzut o mulțime de oameni strânși în grupuri și două tramvaie oprite. Am văzut un grup ce o luase spre centru și scanda, am zis să mergem și noi. Pentru a putea să ne mișcăm mai repede am traversat liniile de tramvai și am luat-o spre centru. În dreptul Alimentarei din P-ța Maria ne-a ajuns din spate o mașină de pompieri care a început să stropească mulțimea. Întorcînd jetul spre cei ce fugeau pe lângă alimentară au reușit să spargă vitrinele cu presiunea apei. Acelea au fost primele vitrine care s-au spart. În scurt timp treaba asta cu spartul de vitrine a degenerat. Rău de tot. Ne-a întors din drum o ghirlandă de scutieri supărați rău de tot ( băteau cu bastoanele în scuturi). Ne-am retras spre Str. Sinaia, unde, odată ajunși, am constat că nu se mai purtau vitrinele. A apărut la un moment dat o blindată ușoară de tip ARO ce ne-a tot alergat pe acolo. Au mai trecut ceva mașini de pompieri, fiind repede ornate cu pietre de caldarâm, borcane cu gem și cam cu tot ce putea fi transformat ad-hoc în ghiulea. Eu am rămas în zonă până s-a spart gașca, adică până ce lumea a început să plece, care încotro. 17 decembrie ’89 De dimineață m-am dus spre centru. Venind dinspre Calea Sagului și știind ce se întâmplase cu o noapte înainte, am mers pe jos să pot să-mi fac o impresie despre urmările smucelilor de cu o seară înainte. Între străzile Sinaia și Maria se putea circula doar pe un singur sens, erau cordoane de oameni de ordine care ne îndemnau scurt: „Circulați! Circulați! ”. Întrebîndu-l pe unul dintre ei ce se întâmplase, mi-a răspuns abia abținîndu-se să nu-l ia râsul: „Calamitate naturală!”. Ajuns în centru mă întâlnesc cu un prieten, zice ăsta: „Măi, du-te la Consiliul Local al PCR ( actualmente Prefectura) că s-au strâns acolo oamenii și îl huiduie pe ceașcă.” Neavînd altceva mai bun de făcut..m-am dus. Acolo o parte din oameni erau înăuntru, o parte afară. Ãia de afară huiduiau și scandau, ăia dinăuntru aruncau pe geam poze ale tătucului, operele alese și ce mai găseau. Am văzut „zburînd” și un Cromatic – da, un televizor color – a zburat lin până jos unde s-a făcut țăndări. Dinspre Medicină au apărut scutierii. Lumea a început să fugă. Nedorind o ședință gratuită de masaj marca M.A.I. am fugit și eu. Atunci am văzut că s-a îngroșat gluma. Se împuțise treaba. Mi-am zis că se lasă sigur cu represalii și am luat-o pe străduțele de lângă miliție, am trecut de grădinița de pe Paciurea și am ajuns pe Strada Semenic. Aici un camion descărca scutieri, în spatele meu se formase cordonul care bloca trecerea, scăpasem încă o dată. Am plecat în Piața Unirii, unde locuia bunica mea. Au început să circule elicoptere, tab-uri în viteză. Tancuri. Piața Libertății era o fortăreață. Nu se putea trece pe acolo. Se auzeau focuri de armă și nu erau gloanțe oarbe. Am încercat să plec prin Libertății, dar era blocat accesul pe acolo. Exact atunci am văzut un tanc care a trecut peste un semafor. Șocantă imaginea. Încercînd să mă apropii de Libertății am ajuns până unde era cofetăria Macul Roșu, actualmente un magazin de pantofi. Acolo, pe linia de tramvai, în mijlocul străzii, ardeau o grămadă de lucruri scoase de la consignația din colț. Stînd lângă foc și minunîndu-mă de ce se întâmplă un șuierat sinistru m-a readus înapoi, amintindu-mi într-adevăr CE se întâmplă. Era un glonț. Trecuse destul de aproape, dacă l-am auzit șuierînd. Scăpasem încă o dată. M-am retras instant. Rolul de țintă vie nu îmi vine, aș fi murit absolut degeaba. În oraș a început să se tragă de pe la ora cinci – șase. S-a tras și în centru și pe Calea Girocului, pe Calea Lipovei. A fost cumplit. 18 decembrie ’89 Pe 18 decembrie 1989 s-a declarat stare de necesitate în Timișoara. Un oraș sub asediu, așa arăta Timișoara. Un oraș ocupat de militari și milițieni. Tramvaiele nu mai opreau în anumite zone, alte zone erau accesibile doar pe bază de buletin. Timișoara devenise un imens ghetou militarizat. 19 decembrie ’89 Sfidînd interdicția de a circula în grupuri mai mari de trei, muncitorii de la Elba, Electromotor și UMT au ieșit în stradă. În câteva ore, în Piața Operei s-au strâns peste zece mii de oameni. Spre seară am fost în treacăt pe la fostul sediu PCR unde Emil Bobu și Constantin Dăscălescu, prezenți la Timișoara, negociau cu reprezentanții manifestanților. Aceștia din urmă cereau demisia Guvernului și a lui Ceaușescu, alegeri libere, investigarea celor petrecute la Timișoara, aducerea în fața Tribunalului a celor care au dat ordin să se tragă, eliberarea arestaților, încredințarea celor decedați familiilor pentru a avea parte de înmormântări creștinești, Ceaușescu să apară la televizor să anunțe ce s-a întâmplat la Timișoara, libertatea presei... 20 decembrie ’89 Suntem liberi la noi acasă, dar încă avem un dușman viu....sistemul. Timișoara este proclamat primul oraș Liber. Armata se retrage și refuză să tragă în mulțime. Pe seară, muncitorii din marile orașe ale Olteniei ( Craiova, Calafat, Caracal, Târgu-Jiu) sunt luați din orele de program, îmbrăcați în uniformele Gărzii Patriotice și trimiși cu trenuri speciale la Timișoara pentru a stopa mișcările „ungurilor huligani”. ( oare unde am mai auzit eu de trenuri speciale cu „gărzi” care să restabilească ordinea? ) 21 decembrie ’89 Mitingul lui ceașcă. Bucureștiul se alătură Timișoarei, plătind un tribut greu. 22 decembrie ’89 Generalul Milea se sinucide. Ceaușescu fuge. Am învins! (aparent). Spre seară am fost în cimitirul din Lipovei unde au fost descoperiți morți, presupuși a fi uciși de trupele de represiune. Mai târziu se sting luminile, sună sirena, apar trupele speciale și începe circul cu teroriștii. http://www.youtube.com/watch?v=fy6b7VwxbVk |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate