agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 1464 .



Sub 25 de ani
personale [ Gânduri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [chelucupar ]

2009-12-29  |     | 



Credința mea intimă, este că forța literaturii rezidă în depășirea cotidianului, în depășirea vremii. Să scrii nu pentru ceea ce lumea este, ci pentru ceea ce ți-ai dori tu să fie lumea. Dacă tu nu înțelegi astăzi ce se întâmplă, dacă ți se pare că tot ceea ce se întâmplă este greșit, trebuie să privești mai departe și să acționezi în consecință. Să acționezi spre a crea ceva, spre a depăși cotidianul, nu spre a te afunda în el. Literatura astăzi se scrie; dar din nefericire nu are cine s-o citească. Nu pentru că ar fi proastă, ci pentru că nu este făcută spre a fi citită. Parerea mea este că, la ora actuală, ceea ce se scrie seamănă mult prea mult cu cei ce scriu. Nu mai discutăm despre o literatură a alienarii. Literatura alienării aparține generație ce tocmai apune. Noi, în loc de asta, creem o literatură alienată. Cei de dinainte noastră se temeau de viitor, îl anunțau, îl stigmatizau. Noi îl trăim. Noi îl creem. Noi trebuie cumva să evadăm din el. Văd oameni de vârsta parinților mei ținând discursuri, explicând niște fenomene. Văd asta și nu înțeleg cum se face că ei reușesc să creadă în ceea ce spun. Căci nu de fiecare dată ceea ce spun este greșit. Din contră. Ceea ce spun ei este corect. Și culmea este că, de multe ori, analizând ceea ce producem noi emit judecăți pertinente. Ceea ce însa lor le scapă este valoarea pe care noi o atribuim propriilor creații. Și acea valoare... Ei, acea valoare este problema. Căci îi atribuim o valoare, evident că îi atribuim o valoare altfel nu ne-am mai obosi să scriem, dar acea valoare este prea personalizată. Suntem altfel, este adevărat. Suntem ceea ce suntem. Și nu este nimic rău în asta. Avem lucruri bune de dat, lucruri bune de arătat. Mai avem însă și altceva. Ceva macabru. O singurătate din care nu ne scoate nimeni. Să dau un exemplu: oameni care scriu despre singurătate și tristețe și care, deși sunt apreciați pentru talent, continuă să scrie despre singurătate și trisțete. Cum așa ceva? Dacă ți-ai găsit împlinirea, dacă ți-ai găsit o oarecare apreciere, de unde provine în continuare singurătatea și tristețea? Ești trist și singur chiar și când ești fericit? Da ce-ai? Nu ți-e bine? Culmea, ne este bine. Doar că singurătatea și tristețea rezidă în forul nostru adânc. Și încurajările exterioare nu ne ating. Rămânem imuni. Rămânem mai departe singuri și triști. Aș putea da vina pe calculator sau pe telefonul mobil sau mai știu eu pe ce. Realitatea este însa că, nimic nu se schimbă deși eu fac asta. Totul se păstrează staționar, într-o moarte termică perfectă. Generația lui Eliade nu era așa. Știu asta pentru că citesc acum texte de-ale sale scrise când avea 20 de ani. Sunt mult diferite. Complet străine de gândirea mea, complet străine de simțirea mea, imposibile dacă le judec din perspectiva actuala. Și totuși, ia te uită, posibile pentru ei. Așa li se părea lor lumea atunci. Plină de posibilități. Așa mi se pare mie lumea acum; concentraționară. Sunt tentat să cred că dacă părintii mei au trăit comunismul (asa rău cum ni se prezintă el), eu îi trăiesc acum stafia. Nu la modul practic, în care reminescențe din comunism au rămas și mă întâlnesc ocazional cu ele, ci la modul mistic, în care o entitate paranormala și lipsită de sens ma înconjoară tăindu-mi puterea de a acționa.
Trebuie să fac rost cât mai curând de 7 milioane minim pentru a-i da unui prieten de-al meu care nu-și poate plăti facultatea. Nu e vorba de bani. E vorba de gest. Îl simt ca pe o decizie personala, decizie care ar putea foarte bine să fie greșita. Nu mă aștept la aprobare sau dezaprobare, nu atribui nici o valoare morală problemei. Judec lucrurile așa: posibil să-i dau acum banii și să-l ajut să facă ceva bun, sau, la fel de posibil, îi dau banii și se alege praful de ei. Nu mă gândesc nici un moment că-i dau banii spre a mă simți eu bine. Refuz să mă simt bine de pe urma acțiunilor mele. De ce am ajuns asa? Și mai ales, câți oameni de vârsta mea îmi seamănă?
Evident, eu consider că ceea ce se întâmplă nu este bine. Dacă aș considera că este bine, nu mi-aș mai bate capul. Mi-aș vedea de viață, mi-aș bea ceiuțul. Dar nu pot. Mi se pare că este ceva greșit. Că s-a strecurat o eroare.
Aș vrea să discut despre asta. Dar nu cu oricine. Aș vrea mai ales să discut cu oamenii de vârsta mea. Ca să dau așa o cifră estimativă, să zicem oameni sub 25 de ani. Să văd și eu ce părere au. Căci, din câte îmi dau eu seama, exista 2 posibilități:
1) ne ducem cu toții la vale și trebuie făcut ceva să oprim fenomenul;
2) eu mă duc la vale, singur, și de fapt toți ceilalți o duc bine merci.
Parerea mea este că se merita discutat. Deși, cred eu, în alte vremuri nu ar fi fost
nimic de discutat. Ar fi fost ceva înțeles de la sine. Se pare că nu prea mai înțelegem lucrurile de la sine așa că, de ce nu, să le discutăm dară!

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!