"moartea e ușa vieții" (zicală asiatică)


aveam acea idee înfiptă-n cap, după primul pahar servit în acel apartament împuțit. eram deja în drum spre casă, când am hotărât definitiv, că o să transform ideea în faptă, dar șoferul îmi juca pe nervi; mergea lent, legănându-mă ca în brațele mamei.

am simțit o bătaie pe umăr, era șoferul. mi-am dat seama imediat că adormisem și că mă aflu la stația terminus. am urcat repede în următorul maxitaxi, am dat ultimii bani pe o ultimă călătorie.

am ajuns acasă exact la timp, ceasul arăta ora 8. am umplut un borcan de un litru cu apă, am adunat toate pastilele ce se puteau găsi prin casă într-o movilița, am luat telefonul mobil și am introdus numărul. nu a răspuns... apăsam ca un robot defect pe butonul acela verde și în sfârșit am avut un rezultat, auzii un alo spus cu greu. n-am început discutia ca de obicei, cu replici de genul: "ce mai faci", ci i-am spus simplu, că m-am săturat să umblu din urma ei ca un câine și că dau peste cap niște pastile. spre mirarea mea, a început să plângă, iar eu râdeam ca un idiot. mă ruga să nu fac asta, să-i dau adresa mea, să mă duc eu la ea, să aștept până mâine... vorbele ei nu mai însemnau nimic... luasem deja 70 de pastile. i-am spus că o iubesc pentru prima dată, apoi i-am spus noapte bună și am deconectat telefonul. am stins lumina și m-am culcat să mor liniștit.

am simțit o izbitură puternică în rezultatul căreia am ajuns pe podea, era angela, fata cu care închiriam un apartament cu două camere. a început să țipe la mine, cică eu terorizez lumea și-i bag în boale. a început să mă amenințe că cheamă poliția să vorbească ăia cu mine, dacă eu nu înțeleg din cuvânt. nu aveam putere să merg și nici să vorbesc, dar când am auzit de poliție, am găsit eu niște rezerve să mă îmbrac și să fac câțiva pași până la ușă, dar avui ghinionul să fiu observat de angela. m-a tras de mână, m-a privit lung, apoi îmi spuse: " bă, tu chiar ai băut pastile!". luă repede telefonul și tapă un număr, al salvării probabil, căci după cinci minute intrară în casă doi tipi îmbrăcați în orange.

aveam impresia că o să explodez. înghițeam cu forța vreo cinci litri de apă, apoi simțeam două degete de cauciuc cum îmi inundă gâtul, în urma căreia se declanșa o erupție vulcanică de paste cu pateu.

era noaptea târziu. sala de primire era pustie, numai eu și o soră medicală bătrână, care tot bolmojea sub nas niște vorbe pe care nu le înțelegeam, probabil mi se adresa mie. mi s-a luat tot ce aveam la mine, excepție fiind un maiou galben și o pereche de blugi ce-mi acopereau trupul.

medicul de gardă ședea la o masă în hol și vorbea cu o soră medicală. când am fost dus în fața lui, a scurs printre buze un of, după care și-a înfipt ochii în ambalajele pastilelor pe care le băusem ceva mai devreme. la un moment dat medicul a izbucnit în râs, îl priveam nedumerit, ce putea fi așa de amuzant în acel moment, dar în scurt timp veni și explicația: "bă, da prost mai ești, ai băut până și contraceptive!", atunci am înțeles ce-i cu durerea aia insuportabilă-n testicule.

dormeam mai tot timpul, excepție fiind doar intervalul de la ora 5 până la 7, timpul oferit vizitatorilor. în prima zi veni aproape toată clasa mea din liceu, veronica fiind și ea printre ei. a doua zi când mă întorceam de la cantină, mă lovi în ochi imaginea ei ce stătea cocoțată pe un scaun în hol. au început să-mi tremure picioarele și cât pe ce să scap farfuria cu terci din mână. am intrat în salon, și ea mă urmă. ne priveam, dar nu scoteam nici o vorbă. în cele din urmă liniștea a fost inundată de vocile colegilor mei de clasă. n-am mai vorbit cu ea în acea zi.

pe 21 noiembrie trecu pe la mine psihiatrul meu iubit, care în fiecare zi avea grijă să trecă pe la mine și să mă întrebe, dacă mai vreau să mor, răspunsul meu fiind mereu afirmativ, dar în acea zi am găsit de cuviință să-i spun un nu, căci îmi stătea în gât terciul cela pe care-l mâncam cu de-sila, picurătorile ce-mi transformaseră brațul în sită, ferestrele cu gratii, ușa cu cod, viața fără țigări, etc. tot în acea zi am fost externat.