agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 956 .



Mai bat încă la porți nedeschise
personale [ ]
De ce vedeți chemarea dureroasã?...

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Crezantema ]

2010-02-04  |     | 





Zâmbind, am coborât la tine,
din Cerul care cerne iubire
și bat la toate porțile închise!
Nimeni nu deschide?...

Aștept la răscrucea revenirii
sumbrelor voastre trăiri
Să vă adun de pe drumuri
în nemărginitele Mele iubiri...

Merg desculț,
Nisipurile ard,
am obosit.
Alerg pribeag ,
nimeni nu M-aude!
În loc pustiu am nimerit?...

Merg spre apusuri,
pe muchie de stâncă,
urc iar un munte
și-n coborâșuri
cărarea-i lunecoasă,
spre valea cea adâncă.

M-au vijelit uragane,
Mă biciuie ceața și frigul
și foamea M-apasă.
Mă pierd pe lunecări de ape,
Numai s-adun la piept
inimi curate.

Să le apropii,
la piept să le cuprind,
să ne îmbrățișăm zâmbind...
Vă împărtășesc
că de acum, apusurile ard
iar zorile întrezăresc
un «Nou Răsărit»
renașteri născând.
Dar vă întreb:
De ce nu M-ați primit?

Însetat, mereu vă chem
cu inima-i miloasă,
Mă doare, lăcrimez, îmi pasă
de a voastră durere
dar voi reduceți
"Mesajul Meu" la tăcere...
De ce vedeți chemarea dureroasă?



Dar ca un val ce șterge totul în cale, după ștergerea scrisului, apăru o priveliște uluitoare ce lumină deodată... tot Răsăritul ! Frumuseți încântătoare, de nedescris, apăru înaintea ochilor ei. Un alt pământ îi luă locul. « Un pământ nou ! »... Din poarta ei, pe acest pământ, o pajiște plină de flori albe, cu iarba de un verde crud și cu pomi mici împodobiți cu flori albe se întindea până la Răsărit ca o extraordinară frumusețe, sfârșindu-se cu un munte foarte înalt. Muntele și el, susținea un nor mare, alb, ce se întindea de la o margine la alta a Răsăritului. Norul, mereu în mișcare, forma frumoase buchete de alb și puțin mov distinși trandafiri, dând naștere unui decor sublim.
Pe acel nor în imaginea atât de înfrumusețată, apăru ”DUMNEZEU”. Un Dumnezeu mare, încântător de frumos cu un Chip greu de descris. Un Dumnezeu doar până în talie, din talie în jos îl acoperea acel nor parcă mereu în mișcare. Un Dumnezeu mare, blând, bun și încântător de frumos, înveșmântat într-o mantie roșu-purpurie, ca sângele. O !!!... Câtă contemplare oglindită în extazul acestei mari și nesfârșite minunății, în nemărginita strălucire și necuprinsa Lui măreție și slavă, greu de descris în cuvinte!!!
Acest uluitor de frumos Dumnezeu,, dar nu fără ”SfINÞII” splendoarea Creației Sale !... Sfinții, care tot pe acel nor mare, stăteau în picioare, deși destul de mari și frumoși și ei, totuși, abia îi veneau lui Dumnezeu din talie și până la umeri. Dumnezeu, prin prezența Sa, da atâta frumusețe, atâta viață Universului, nu numai prin dumnezeiasca Sa slavă și măreție, nu numai prin adâncul înțelepciunii Sale cu care a creat atât de minunat cerul si pământul, ci, iată, ne arată acum, prin multa Lui milostivire și prin Harul Lui atât de Divin, adevărata față a Marelui Creator că este ”DUMNEZEU-OM”…
Măreția și frumusețea erau oglindite în Preaminunatului Său Chip al unui tânăr, cam la vârsta de 30 de ani, fără barbă și fără mustață, și care nu arăta că s-ar fi bărbierit vreodată. Părul șaten, puțin ondulat, dat peste cap, venea retezat puțin mai sus de umeri. Fața atât blândă, strălucitoare, neînchipuit de frumoasă oglindea pe ea multă bunătate, și tot atât respect. Ochi mari, sclipitori, blânzi, care arăta atâta milă, iubire, acceptare imediată a oricărei ființă iubitoare de Adevărurile Cerești ! Un Dumnezeu care iartă și nu ține minte răul, având mereu împăcarea cu « Tâlharul » de pe crucea din dreapta Sa.
Dumnezeu de o frumusețe încântătoare a vorbit, buzele ca ale omului, dezveleau dinții, care, de necrezut, semănau cu dinții omului pământean, arătând ca niște perle veritabile și prețioase de smarald sau, mai bine zis, ca niște albe și înmiresmate mărgăritare. Mantia roșie cădea fină și mătăsoasă pe umerii Săi foarte lați. Și aceasta era într-o permanentă mișcare. Parcă o adiere ușoară de vânt arunca pe ea mici sclipiri, alb strălucitoare, unele se pierdeau, iar altele încercau să le ia imediat locul printr-un foșnet liniștitor.
Acest uluitor de înfrumusețat Dumnezeu, care stătea deasupra pământului României noastre, privind în fața casei celor doi, Radu și Sofia, întrebă pe primul Sfânt din dreapta Sa : « El a fost despărțit vreo dată ? ... » Sfântul nu se grăbi să răspundă. Se făcu o liniște deplină în ceruri. Sofia avu destul timp să privească și sutele sau miile de Sfinți care erau în jurul lui Dumnezeu, dar care, și frumusețea lor era greu de descris. Și ei la fel de frumoși, încântători, la fel de strălucitori, împrumutând din marea slavă a Preaslăvitului Dumnezeu. Totuși, Dumnezeu întrecea cu mult frumusețea lor prin măreția, slava și frumusețea Sa desăvârșită.
Sfinții erau așezați într-o ordine și disciplină demnă de admirat. În dreapta Sa, era doar un singur Sfânt, apoi tot mai mulți Sfinți, mereu în creștere, ocupând locul lor într-o ordine perfectă. La fel și în stânga Sa, fiind tot un singur Sfânt. Iar dincolo de El în ordine alfabetică, porneau doi, apoi trei și din ce in ce mai mulți până în fundul Răsăritului foarte departe. Sfinții erau îmbrăcați în mantii sau robele călugărești, preoțești lungi până la pământ, încinși cu un cordon de aceeași culoare cu roba, un bleo deschis ca Cerul. Dar nu atât de lungi, ci se vedeau picioarele de la glezne în jos. În picioare, aveau sandale de culoare neagră prinse în câteva curelușe. Sofia privi îndelung admirând până și degetele lor de la picioare, care se distingeau atât de bine, fiind fără ciorapi. Robele Sfinților puțin mai închise decât culoarea Cerului senin, dar toate la fel fără nicio diferență. Aceeași culoare, aceeași înălțime iar pe capetele lor, aceeași aură, astfel că nu se deosebeau cu nimic unii de alții. Numai fețele erau diferite, deosebindu-se Sfînt de Sfânt, putând fi recunoscuți în acel Rai încântător.
Odată apărut acest uluitor peisaj, această perfectă ordine și disciplină, Sofia auzi că Dumnezeu întrebă ceva. Deci, se făcu marea tăcere și marea întârziere a se putea privi de catre Sofia mult mai mult timp ca să contemple minunatul tablou apărut în fața ochilor ei. Abia după aceasta, Dumnezeu, de o blândețe neînchipuită, aplecă foarte ușor capul spre dreapta, dând de înțeles primului Sfânt, de lângă umărul Său, că aștepta de la el sentința Marelui Tribunal Suprem.
Sfântul răspunse tot cu o oarecare răbdare și blândețe în glas : « Nu... sau mai certat, dar n-a ținut mânie. » Dumnezeu întinse mâna Sa spre Radu. La început, mâna Sa părea enorm de mare... coborînd pe pământ spre cei doi, prinși în extazul necuprinsei bucurii, de necrezut, aerul se făcu vizibil. Se dădu imediat într-o parte și alta, ca valurile înspumate ale unui ocean, formându-se până jos o cărare foarte scurtă și foarte îngustă. Sofia văzând această minune realiză că « Mâna aceea » atingând pământul, s-ar fi cutremurat sau s-ar fi făcut fărâmițe, pierzându-se între galaxii. Dar nu... în poartă, strângând mâna lui Radu, mâna lui Dumnezeu deveni o mână pământească la fel de mică și la fel de asemănătoare cu a lui. Sofia încremeni. Mintea ei, parcă de până azi, lâncezise într-un întuneric, și abia de acum vedea cu ce forță avea deaface, toată filosofia acestei lumi.
Ah, Părinte al lăcașului ceresc, zi strălucită a veșniciei, Tu, Cel ce stăpânești universul și întreg pământul, stăpânești mările și potolești tulburarea valurilor, Tu Cel ce luminezi adâncul oceanelor, luminează-ne și pe noi, oamenii de pe acest pământ, ca să te putem cunoaște pe Tine!
‘’Cunoaște dar astăzi și ține minte că Domnul Dumnezeul tău este Dumnezeu sus în cer și jos pe pământ și nu mai este altul afară de El". (Deut. 4; 39)

("Ieșiți din ea, Poporul meu !" Pag. 1 frag. 7).
"

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!