Profețiile unei civilizații
După milenii, ne vestesc murirea.
Dar eu nu gust dintr-ale sale grații
Și nu mă pierd, când ies în târg, cu firea
Privind afișe în rostirea Maya.
Și zbor spre stele,-n taine mă cufund,
Din cer cobor la unison cu ploaia
Mă reavânt spre-al lunii lin rotund
Brăzdat de diafane cratere.
Într-unul dintre ele zace Maya, cred.
Pământul nu l-a scufundat nici Alfred
De ce aș crede în sfârșitul Terrei
Și în, prin gând roit de iritații,
Profețiile unei vechi civilizații...?!