Tița și Fetița sunt două cățelușe corcituri de lup de la serviciu, acolo unde trag eu de obicei mâța de coadă. Deși sunt surori au caractere complet diferite: Tița, de-a naibii ce-i blana pe spate, este ascuțită cu urechile îndreptate-n sus ca la lilieci. Avem mare noroc cu ea, că de-o lăsăm să se apropie de anumite persoane nepoftite, capsează pe la spate fără avertizare.
Fetița, sora ei, are o moacă angelică de câine, este mai plinuță și are o fire blândă. Recunosc că este flebețea mea, dar amândouă sunt ascultătoare, nu trebuie să spun de două ori: "Marș la coteț" atunci când n-am nici un interes să-mi sperie sau să-mi muște musafirii, că au și intrat la cotețele lor.
Ce m-a întristat au fost burțile lor ce creșteau pe zi ce trece atârnându-le aproape de pământ. Mă îngrijorau puii ce se vor naște căutându-și stăpâni.
Într-o dimineață rece de ianuarie am auzit chițiături dintr-un coteț. Era Tița, fătase vreo zece pui. "Dar unde-i Fetița?" mă întreb. O strig disperată și apare sărmana din depozitul de lemne. Era clar, zgripțuroaica de soră-sa n-o lăsase să fete în cotețul ei, lângă ea.
Chiar dacă o iubesc mai mult pe drăgălașa Fetița, mereu le-am împărțit mâncarea în mod egal, dar ți-ai găsit răutăcioasa cu urechi mari să-i lase și lu soră-sa, se repezea mârâind amenințător la amândouă porțiile, înghițindu-le întregi ca nu cumva să apuce și cealaltă, dar asta până ieri când le-am aruncat pe geam două bucăți mari de carne. Cunoscând probabil zgomotul, au venit repede sub geamul meu. Ca de obicei Tița a mârâit amenințător la soră-sa, vrând să mănânce toată carnea.
De data asta nu i-a mai mers. A început o bătaie pe viață și pe moarte.
Am strigat disperată la paznic să le despartă, dar omul stătea la distanță neputincios, cu un băț în mână strigând și el, dar neândrăznind să se apropie prea mult. Nu le mai văzusem niciodată atât de violente, deși mai avuseseră pui în anii trecuți, dar ce m-a surprins a fost Fetița care era mereu deasupra lui soră-sa, culcând-o în zăpadă și mușcând-o cu furie de unde apuca. Tița, imobilizată sub corpul solid al soră-sii nu putea decât să se apere cu labele și colții clănțănind în gol.
Până am ajuns jos bătălia pentru supremație se terminase, Tița se retrăsese înfrântă la puii ei, plină de sânge pe bot și picioare, iar Fetița nu părea să aibe vreo rană.
Se uita triumfătoare la mine.
- Bravo Fetiță! Mă bucur că ți-ai câștigat locul care-l meritai, i-am spus mângâind-o pe cap. Carnea discordiei mai era încă acolo, în zăpadă.