Noaptea trecuse ca o pavăză de întuneric peste brațele
realității, asemenea unui elixir fără timp, care,
sorbindu-l, îți întinerește ființa, îți îmbătrânește gândirea și omoară dorul de neființă...



Cerul, senin ca o pajiște albastră, întinsă, neîntinată
de veghetorii întunecați ai furtunii, fugărea în toate
părțile micii rătăciți cu brațe neîndurătoare de vânt,
ce apoi se domolea, ajungând o boare mângâietoare,
atingând cu poalele ei crestele valurilor, ce abia de
mai pâlpâiau înspumate, rătăcind depărtările. Marea era
toată, până în nemărginirea orizontului său, o neclintită
oglindă tăcută, redând fidel surata ei suspendată,
îmbrăcându-i jucăuș azurul în întunecări și străluciri
de raze. Răzleții ei rebeli, stropi unindu-și forțele
puține, întrupau la răstimpuri câte ceva din glorioasele
valuri de odinoară. Până și pescărușii, gălăgioșii
tăinuitori ai libertății, păreau întemnițați în muțenie
și doar rareori îndrăzneau să dea glas izbânzii, pe când
vreun pește jertfit pe altarul lanțului trofic se zbătea
în ciocurile lor avide, nu din pricini condamnabile ci
doar purtate de instinctul treaz al supraviețuirii...