150 de ani de la Unirea Principatelor (1859), primii pași ai statului modern România, denumire recunoscută pe afară abia la 1878. Câțiva români adevărați au peregrinat prin Europa, au învățat, au tras cu ochiul, au luptat cum s-au priceput ei mai bine, au gândit românește și au construit o Þară: Vasile Alecsandri, Costache Negri, Ioan Ghica, Mihail Kogălniceanu, Alexandru Ioan Cuza, Ion Bratianu, C.A.Roseti, frații Golești și deasupra tuturor Nicu Bălcescu, istoricul mort la Palermo în exil, cu gândul la o Þară nouă, europeană, respectată și civilizată pe pământurile vechii Dacii, România.
Pot părea vorbe mari, dar generația pașoptistă, care mai apoi a facut Unirea de la 1859 este generația adevarat simțitoare de neam, demnă de urmat și astăzi, pentru curaj, sacrificii materiale (Kogalniceanu și Negri și-au risipit moșiile pentru izbanda ideilor naționale și liberale la care au trudit) și umane.
Actul acesta istoric persistă în memoria colectivă prin imaginea domnitorului Alexandru Ioan Cuza și Hora Unirii a lui Alecsandri.

Unirea de la 1859 a fost rezultaul unei conjucturi istorice, favorabilă celor două Principate: Moldova și Þara Romanească(Valahia). În secolul premergător Unirii de la 1859 ținuturile românești extracarpatice fuseseră teatrul unor conflicte militare de durată între Rusia Pravoslavnică, Imperiul Otoman și Imperiul Habsburgic, care doreau să își impună autoritatea asupra gurilor Dunării. Situația economică era deplorabilă, țărănimea chinuită trăia îngropată în bordeie, la limita subzistenței într-un stadiu de primitivism uman de neînțeles la nivel european. Clasa politică era împarțită ca simpatii între cele 3 imperii, încât rezistența în timp a poporului român, situat geopolitic în calea tuturor răutaților și supus vicisitudinilor de tot felul este cu adevarat un miracol (afirmație a istoricului Gheorghe Bratianu, fiu al lui Ionel I.Bratianu, făcut cu sotia unuia dintre fiii lui Cuza, mort la Sighet sub comuniști). În urma Razboiului Crimeii 1853-1856, Rusia înfrântă a trebuit să renunțe la protecția asupra Principatelor, intrate sub umbrela tutelară a Marilor Puteri Garante.

Autorul politic al Unirii este de fapt Napoleon al III-lea. O recompensă a providenței pentru faptul ca Napoleon I s-a arătat cu totul dezinteresat de aceste teritorii, abandonate Rusiei. Împăratul Franței dorea să creeze un stat puternic, aliat în estul Europei. Eforturile sale au fost susținute: întâlnire cu regina Angliei la Osborne, pentru reluarea alegerilor divanurilor Ad-hoc în Moldova, unde Vogoride falsificase rezultatele în defavoarea unioniștilor, susținerea alegerii lui Cuza ca Domn al celor două Principate, intervenția pe lângă Puterile Garante, după abdicarea lui Cuza, pentru menținerea statului rezultat în urma actului dela 1859 (coțcarul Creangă a fost alături de separatiști după lovitura de stat din februarie1866). Împăratul se interesa personal de mersul evenimentelor din cele doua principate prin cei doi consuli ai săi, Victor Place la Iași și Louis Beclard la București. Dacă pentru franțuji, Napoleon al III-lea este nefericitul învins de la Sedan și umilul prizonier al armatelor lui Bismark, pentru români este indiscutabil autorul moral al existenței lor politice.
Cuza însuși recunoștea acest sprijin într-o scrisoare din 1865, adresată Îmaparatului. Trecând în revistă greutățile premergatoare Unirii Principatelor menționa: mai este nevoie să spun în ce măsură aceste încercări teribile au apăsat asupra țării, din punct de vedere material, înainte ca, Sire, grație generosului vostru sprijin, românii să obțină o existență politică.
Napoleon al III-lea s-a implicat politic în zonele fierbinți ale Europei susținând Unirea Principatelor și unificarea Italiei sau în Mexic, unde a înregistrat un eșec prin asasinarea lui Maximilian, favoritul său. Se știe mai puțin însă, ca la un moment dat a propus Austriei tutela asupra Principatelor Unite în schimbul alipirii Veneției la teritoriile italiene. Austria, spre norocul nostru, a refuzat propunerea.

Unirea a fost realizată în interior de către partida unioniștilor din care făceau parte mulți dintre revoluționarii de la 1848, școliți în Franța, membri ai lojilor masonice. Cuza a devenit domn cu sprijinul acestor masoni (inițial în Moldova se luptau pentru domnie Mihail Sturza fostul domnitor, cu fiul său; datorită balotajului rezultat la vot, unioniștii l-au propus pe colonelul Cuza, fost prefect de Covurlui, care avea să fie ales în unanimitate în Moldova pe 5 ianuarie 1859 și pe 24 ianuarie la București). În 1866 Cuza a fost detronat de aceeași masoni care erau nemulțumiți că Domnul nu îi mai asculta îndeajuns.

Cuza a făcut cu sprijinul lui Kogălniceanu numeroase reforme. A fost Domnul care a domnit pentru cei năpăstuiți. Reformele sale moderne și curajoase pentru epoca respectivă, au impulsionat civilizarea unui neam românesc obidit și mediocru ca realizări sociale, culturale sau economice. Sub Cuza învățământul a devenit obligatoriu, s-a organizat armata și jandarmeria, sistemul metric, s-au adoptat codul cvil și penal dupa modelul francez și belgian, s-au secularizat averile mănăstirești (măsură pur masonică care nici astăzi nu este iertată la muntele Athos), s-a făcut prima mare împroprietărire a țăranilor, s-au dezrobit țiganii.
Cuza a fost și un diplomat abil, a reușit în timp să obțină recunoașterea Unirii din partea Turciei și din partea celorlalte Puteri care se opuseseră inițial. De ce a trebuit atunci să abdice? Domnia sa trebuia să dureze doar șapte ani conform Convenției de la Paris din 1858, perioadă în care domnul avea obligația să găsească un principe străin care să-l înlocuiască. Neimplicarea sa în aducerea unui Principe străin și legătura extraconjugală cu ambițioasa Maria Obrenovici care ii dăruise doi fii au determinat acțiunea Monstruoasei Coaliții (Înțelepții de la Heliopolis). Coaliție masonică, de neimaginat între conservatori(albii) ce nu ii iertau lui Cuza reforma agrară și liberalii de stanga ai lui Ion Bratianu și C.A. Rosetii (roșii) care se temeau ca fostul colonel (ce nu avea sânge domnesc) să nu întemeieze o dinastie proprie. Cuza era conștient ca nu va putea fi Domn pe viață, ceea ce explică de fapt atitutdinea sa ulterioară.

De unde apăruse însă ideea unui principe străin, de vreme ce după domniile fanariote boierii se straduiseră să reintroducă domniile pământene? În Evul Mediu timpuriu, la români nu se împământenise o lege care să reglementeze strict succesiunea la domnie. La noi a funcționat cutuma datului la cap. Fiii de domn sau rudele se omorau fără milă pentru cucerirea tronului. Crime incredibile umbresc cursul istoriei: Vlad Þepeș își îngropa contracandidații de vii sau le bronza stârvurile în vârful țepelor, Ștefan cel Mare a asistat neputincios, copil fiind, cum tatăl sau Bogdan al II-lea a fost ucis de către frate-său, Petru Aron, la o nunta la Reuseni, ca apoi să-i plăteasca cu aceeași monedă, Radu de la Afumați și fiul lui vor fi omorâți chiar în altarul Bisericii Cetățuia din Ramnicu Vâlcea, (sângele care tapeteză icoana împărătească stă și azi mărtuie a întunecatului Ev mediu românesc), Constantin Brancoveanu a fost trădat și dat pe mâna turcilor de Stolnicul Cantacuzino, sfetnic ,,credincios,, care îl dorea domn pe fiul sau Ștefan. Pentru a pune capăt acestor lupte fratricide, care se manifestau și în secolul al XIX-lea s-a ajuns la soluția unui domn străin.

Pe Cuza românii l-au hiperbolizat, în ciuda slăbiciunilor sale omenești, dar indubitabil a fost omul providențial. Simplu, cinstit, curajos, cu milă pentru cel slab, cu putere de a lovi în boierimea conservatoare, cu voință de a moderniza o Þară și de a o face respectată în Europa. A întrupat prin faptă ceea ce un neam își dorea de secole, a impus prin prestanță respectul pe care nimeni nu se ostenise în alte vremuri tulburi să ni-l arate, a peregrinat pentru binele poporului, refuzând să se întoarcă în Parlament unde îl doreau țăranii din Mehedinți, murind pribeag la Heidelberg, departe de Þară.

Câți politiceni contemporani ar renunța oare la scaunul de parlamentar, pentru liniștea Þării?

Câteva articole despre Unire în Magazin istoric și două-trei emisiuni la televizor. Am urmărit cu interes un interviu cu Neagu Djuvara, un bătrân bonhom, care s-a reântors dupa 1990. A publicat câteva lucrări interesante despre istoria neamului, printre care și o Istorie a poporului român scrisă pe înțelesul tinerilor, Memorii în care își povestește activitatea de la Paris și din Africa.

…Escu este așteptat la Focșani, locul în care s-a jucat prima Horă a Unirii. Domnia sa ar trebui să joace hora dezbinării, o încinge ca un prestidigitator.