La intrarea în sătucul meu dintre dealuri, după ce treceam de cimitir, vedeam de departe o „tăbliță panou” cu numele satului Bijghir / Satu-Nou... ori- așa?, ori- așa?, mă-trebam cum s-o fi numind de-adevăratelea. În nedumerirea mea am fost nevoit să mă adresez bunicului, căruia îi plăcea să-mi vorbească mult chiar și despre istorie, din ceea ce aflase și el de la alții. M-a lămurit îndată. „Apăi, uici cum stă treaba, nipoaci: gimult, pi cimpurili lu’ Șcefan șel Mari, turcii o vinit șî ne-o jăfuit gi tăt șe-avem; dacî s-înpotrije v’o unu, era bătut cu ghișiu pănî șe-l lăsau aproapi mort... apoi, mulț’ ani gea rându’ românii o trăbuit sî plăcească ghiruri greli osmanilor...” m-a făcut să-nțeleg din povestirile sale originea cuvântului greu de pronunțat, prin asocierea cuvintelor bici și bir, stâlcite în vorbirea curentă veche în „ghiși sau biji” și respectiv „ghir”... ușor de-nțeles de ce i se spunea și Satu-Nou... tot datorită colectivizării; celor de sus nu le convenea cuvântul, era cu greutate la vorbire... sătenii au fost cei care au cerut prin petiții repetate la primărie, actualizarea vechiului nume, chiar dacă le era de tristă memorie...
Cele trei zile dinaintea Sărbătorii Paștelui, Joia Sfântă, Vinerea Mare și Sâmbăta Învierii erau numite și de sătenii sătucului meu natal, cu dialectul lor un pic stâlcit, ”tridu sacru”, cum auziseră în predicile părintelui paroh, pe latinește „Triduum sacrum”. În tot satul era singurul ce cunoaștea limba latină. Toată liturghia defapt era în latină... Credincioșii învățaseră pe parcursul anilor tot textul pe de rost. După ce se cânta ”Gloria in excelsis Deo” nu se mai trăgeau clopotele, ci se bătea toaca până în noaptea Învierii, la miezul nopții.
Toaca mare, pe care nu am avut ocazia să o văd niciodată, era situată în turnul bisericii; doar ’nea Neculai se pricepea să bată toaca, el era clopotarul cu experiență la așa ceva... Mai era și o toacă mică, a ministranților, cu care se suna în timpul celebrărilor; se ciondăneau ministranții între ei când era vorba de sunat, atât clopoțelul, cât mai cu seamă toaca în timpul Postului Paștelui.
În Vinerea Mare, ca în toate celelalte zile, de cum ne trezeam, noi copiii căutam joacă; ne hârjoneam în fel și chip, iar biata mamă, ne-auzea de-afară... intra un pic furioasă pe noi, reproșându-ne: ”Potolițî-vî odatî, ușărnișilor! Nu vî-i rușîni? Azî trăbi sî vî abțîniț’ șî gi la jiumbușlucurili voastri! V-am zîs gi ieri sarî, nu?” ne domoaleam pentru un pic, dar când se-ndepărta de noi, tot ne mai jucam... Ne-a chemat să ne dea, cum spunea ea, ” az’ îi zî gi post! Doar o canî gi lapci pănî gisarî, ni-am înțăles? Răspunsul nostru a fost un ”da” mai mult întrebător ”da, numai atât?”; nu ieșeam din vorbele ei, altfel ne-ar fi spus tatălui și...jar am fi mâncat de-am fi intrat pe mâna lui. Zilele se lungiseră binișor, iar noi ne plictisisem deja de jocurile zilnice: cu duruișca, cu mingea făcută din cârpe legate bine-bine cu sfoară groasă. La prânz, am auzit toaca; ne opream de regulă la ora prâzului, pentru rugăciunea „Ingerul Domnuli”, pe care o făceam mereu împreună cu mama; în acea zi, la semnul ei, ne-am rugat acea rugăciune exact cum o făceam de obicei.
N-a trecut mult, și după o cană de apă pe stomacul gol am reînceput: ”Marișel, cum baci toaca?”... cum întrebarea mea era pusă ca să primească răspuns, se auzi cântatul lui în grabă:” Toà-ca/toa-ca, toà-ca/toaca, toà-ca/toaca”... îi zâmbeam mulțumit. Urma rândul lui Petrică la întrebat. „Petricî, cum sunî toaca?”... erau doă întrebări diferite, deși răspunsurile aveau să fie aproape la fel, cu diferență pe accente doar. A sesizat și micuțul schimbarea făcută în întrebare. A răspuns și el repejor: ”Toa-cà, toa-cà, toa-cà, toa-cà”... apoi, pentru încă un timp, ne rânduiam cu jocul de-a „Cum bate toaca... cum sună toaca...”