... era vremea frumoasă în Duminica Paștelui, la fel ca și în Sărbătoarea Floriilor... soarele mângâia cu razele sale binefăcătoare obrajii dealurilor și ai copiilor la joacă, pletele copacilor ce-și pregăteau mugurii pentru o nouă vegetație; găinile ce le aveau oamenii în ogrăzile lor, răzgâiate de blândețea caldă a luminătorului zilei, își schimbau poziția destul de des în groapa mare scormonită în pământul nergu, nisipos de lângă colțul din spatele casei; când cu aripile-ntinse peste picioare, când cu picioarele aprope în sus, sau alte năstrușnice poziții, de mă făceau să mă-ntreb cum de e posibil să se rostogolească în toate acele feluri. Când începeau să scormone, să arunce pământul nisipos de sub ele; trebuia să stau cât mai departe de ele, altfel, riscam să-mi intre-n ochi pietricele, nisip, praf...
... după ce plecau musafirii de la masa prânzului, prin sat se vedeau de obicei femei, cu un bagaj deosebit în mână, o traistă nouă, frumoasă, cusută la mână dintr-o țesătură special făcută în timpul iernii; aveau în traistă: o pască, puțin cozonac, două ouă vopsite în roșu și o lumânare subțire, albă. Aveau ca destinație una dintre rude, după cum era obiceiul moștenit din generațiile trecute: frate, soră, mătușă, bunici... Intrau la familia vizată, salutau creștinește ”Cristos o-njiet!”la care primeau răspunsul celor ce erau în casă ”Agivărat c-o-njiet!”, scoteau ofranda pe care o numeau pomana Paștelui; mai întâi lumânarea, pe care, cu chibritul pe care și-l luau de-acasă, o aprindeau... apoi toate celelalte: ”V-am adus cîci șeva... sî șìi gi sufletu’ lu’ mămuca!”... frază care avea ca răspuns ”Dumnezău sî-i facî parci”. Cel care primea pachețelul cu merindele de pomană, le ținea un moment în mână, timp în care rostea în gând o rugăciune. Săruta lumânarea aprinsă, înainte de a o stinge. Apoi, se obișnuia să se răsplătească această pomană cu un pahar cu vin; erau serviți cu vin toți cei prezenți în casă, mai puțin copiii. Înainte de a bea, se ciocneau paharele cu vin, dar în loc de „noroc” sau „mulț-ani” foloseau „salutul pascal”. Nu beau vinul tot din pahar, pentru că aveau de umblat mult prin sat. Se-ntorceau acasă, luau iarăși un pachet format din aceleași bunătăți, apoi mergeau la altcineva, până ce treceau pe la toate rudele. Erau și persoane care nu mai aveau rude. Aceștia mergeau pe la vecini și cunoscuți să ofere de pomană, după cum îmi povestea mama. În cele din urmă, înțelegeam că se făcea de fapt un schimb de pomană... era tradiția moștenită pe care o purtau mai departe. De nu terminau în ziua de Duminica Paștelui, continuau a doua zi, chiar și a treia zi. Sărbătoarea Învierii ținea trei zile, fără ca cineva din sat să-și permită a face munci la câmp și nici măcar pe lângă casă, decât strictul necesar... mâncare și apă la animale și păsări... Se spunea că dacă cineva o să iasă la munca câmpului, o să plouă cu gheață și vor fi distruse toate recoltele... Mai era o vorbă, despre dormitul în după-amiaza Duminicii Paștelui (făceau excepție copii mici) ”Șìni doarni dup-aniaza Pașcilui, o sî aibî somnu' nìeilor pi tăt restu’ anului”, ce voia să spună de fapt că acea persoană nu va avea spor la muncă în anul respectiv...
... tinerii satului erau mari maeștri ai dansului popular; de-abia așteptau o ocazie pentru a se întrece în măiestrie și voie bună. Sărbătoarea Sfintelor Paști era timpul bucuriei sfinte pentru toți sătenii, mari și mici, catolici și ortodocși. Balul, cum era numită această reuniune de veselie, începea la miezul nopții de duminică spre luni și ținea doar trei ore. Era doar începutul, pentru a-și potoli
setea de joc... Lunea, după ce se ieșea de la Liturghia de la 10.30, mergeau toți acasă pentru a-și astâmpăra un pic foamea, stăteau la masă, își pregăteau forțele pentru o lungă horă. Muzicanții tocmiți erau lăutarii care au cântat la „Capra mare” de Anul Nou, mai bine zis, o formație de suflători, fanfară. Mâncau și ei bine la cel care-i tocmise, apoi la ora două punct a după-amiezii începea hora. Participau tinerii, familiștii, iar pe margini, printre cei care se odihneau sau nu știau să joace, se-nghesuiau și copiii să poate vedea mai bine; așa învățau și ei mișcările dansurilor... primele dansuri erau hore mai lente; pe măsură ce timpul trecea, alții se-nfierbântau și cereau să se cânte sârbe din ce în ce mai înfocate, alții, dimpotrivă, când oboseau, abandonau cercul jocului, unii fluturând mâinile pe lângă corp în semn că înlătură oboseala, alții, ștergând sudoarea de pe frunte cu o batistă sau direct cu mânecile cămășilor din cânepă frumos înflorate. Când hora se ținea în curtea căminului cultural, în fața dispensarului, mă strecuram prin mulțimea înghesuită până ajungeam lângă lăutari, pe prispa cu cerdac. De acolo observam cel mai bine desfășurarea horelor. Încercam să intru-n vorbă cu instrumentiștii, dar vorbele mele nu erau băgate în seamă... Doar în timpul scurtelor pauze reușeam să scot câteva cuvinte de la unii dintre ei, ce pentru mine constituiau informații prețioase, de folos mai târziu. Întrebam ”Neni, da’ cum sî chiamî instrumentu' ista la cari cînț’ matali?” Doar cu un pic de bunăvoință, mi se răspundea „aista-i fligorn... în fanfara-aiasta sînt douî fligornuri, li vez’ ghini, nu?... păi, șeli trii gi-acolo-s clanareti, unu-i mai nic șî douî-s mai mari, șelant gi-acolo îi eufoniu.” Începeam să zâmbesc mulțumit că reușisem să aflu câte ceva. ”Da așeala mai mari cum sî chiamî” Nu prea avea chef de vorbă. Prefera să-și împingă cu vărful limbii, buzele umflate, ce aveau imprimate forma muștiucului, în afară, ca să și le dezmorțească... înțelegeam că era obositor să sufli ore încontinuu. Nu mi-a mai răspuns, dar nu m-am dat bătut. Încetișor, prin cerdacul nu prea larg, m-am postat între ultimii instrumentiști, să mai aflu câte ceva. Un ”Bum” a făcut să mă sperii un pic... era provocat de cel cu toba mare, glumețul cu chef de vorbă, lovind cu bagheta- măciucă, pielea de un alb murdar a tobei, subțiată acolo unde era bătută mai mult, aproape spartă. Era deja ocupat într-o discuție cu celălalt instrumentist; îmi citise intenția... mi-au acordat șansa de a le vorbi. ” Vreț’ sî-n spuniț’ șî nìi cum sî cheamî instrumentu’ ista așă gi mari?”... ”Cum sî nu, țînculi. Îi tubî. Îi gre tari. Da’ când cânt cu e' ca acuma, m-așăz pi câci șeva, o sprijîn jios, pi pământ. Sunî gros tari.” Glumețul de la tobă aștepta să-l întreb și pe el... se pregăteau să-și înceapă un alt program de jocuri... Atunci s-a hotărât să-mi spună-n grabă câte ceva despre instrumentul său, pentru a-mi împlini dorința de cunoaștere. ”Măi ’țîculi, aiasta-i dobî, dobî mari. Bat la e' cu bățu' ista cu mășiucî stând pi tanburel. Cu cureaua-aiasta o agăț gi gât șî pot s-o bat șî gin chișioare.” Ca o ultimă întrebare, cu frica de a nu putea afla și ultimă informație ce o doream, m-am adresat din nou lui, când încă nu-și terminase răspunsul precedent ”Șî farfuriili iesce?”, arătând cu degetul... ”Aiescea-s taljeri, douî ... unu-i prins gi dobî șî șelant ăl țîu cu mîna giasupra lui. Atunși când trăbi, bat cu șel gin mînî pișci șelant... stăi pi lîngî mìni șî vezi tăt și fac, dacî-ț’ plași”... ce mai vorbă, cum să nu-mi fi plăcut, dacă pentru asta eram pe lângă ei. Cu un ochi eram atent la ei, toți lăutarii, rând pe rând, iar cu celălalt urmăream și pe dansatori, care, destul de des interveneau cu ”chiuituri” și ”strigături” ce mă uimeau prin forța lor, dar care erau aproape cântate. Unii dintre flăcăii cei mai dibaci, nu se opreau din joc decât atunci când făceau pauză lăutarii; aveau cămășile atât de transpirate, încât stăteau lipite de piele și parcă împrumutau din culoarea ei...
... înainte de asfințitul soarelui, hora se termina... a treia zi de paște, avea să fie din nou hora satului... ce frumusețe!... nu m-aș mai fi despărțit de acele obiceiuri frumoase...