... de ne-am fi adunat deodată toți verișorii, așezați militărește pe patru rânduri, am fi format cu siguranță un pluton... eram poate mai bine de patruzeci. Mama avea încă trei surori și un frate, iar tata, încă trei surori și alți trei frați. Cu toții erau la casele lor, căsătoriți; aveau gospodării bine orânduite, cu de toate pe lângă casă. Ca buni creștini, mereu binevoitori între ei cât și cu toți sătenii, erau bine văzuți, apreciați și respectați. Majoritatea familiilor satului, cu ani în urmă aveau câte cel puțin trei, patru copii; cazuri de sterilitate, când cu părere de rău, o familie se căina că nu poate aduce pe lume un copil, erau destul de rare... Pe bunicii din partea tatălui, Ianuș și Marghita, nu i-am cunoscut; s-au stins din viață înainte ca eu să apar pe lume. Mă bucuram mult că aveam bunicii din partea mamei, Gherghel și Magda; ei erau ca și părinții mei. Spun asta pentru că aproape în fiecare zi petreceam ore întregi pe lângă ei, chiar dacă locuiau jos, la capătul satului. Le colindam cele trei grădinuțe, mă cățăram prin duzi, cireși, zarzări. Iubeam foarte mult ograda lor, cu două porți, în părți opuse: una dădea la strada mare, iar cealaltă, la cărarea de pe marginea pârâului ce străbătea satul de-a lungul, de pe Valea Ulmului, până la ieșirea înspre Buhoci...
... ne vizitam de multe ori unii pe alții, verișorii între noi, fie din proprie inițiativă, fie trimiși de părinți; chiar ne plăceau foarte mult aceste vizite, fie pentru momentele de bucurie ce ni le aduceau joaca și sfaturile unchilor și mătușilor, fie pentru bunătățile pe care aveam fericirea de a le gusta pe unde treceam. La unii dintre verișori aveam ocazia să consumăm fructe, de la crudități, gorgoaze cum le spuneam noi copiii, până la cele coapte bine; la alții puteam gusta sau chiar mânca pe-ndestulate mâncăruri mult mai gustoase ca cele de la noi de-acasă. O bucurie deosebită însă ne-o făcea vizita la una din verișoarele noastre, cu mult mai mare decât noi, care, printre jucăriile deosebite ce le avea, ne încânta cu o păpușă, nu ca cele pe care le făceam noi din cârpe îmbrobodite cu baticuri de-ale mamei, ci una adevărată, frumos îmbrăcată, bine pieptănată, cu părul lung și blond. Sărăcuții de noi!... eu și frățiorii mei nu văzusem până atunci o păpușă adevărată și parcă ne era teamă să punem mâna pe ea. Mai ales că atunci eram toți trei cam prea murdărei. ”Bine”, spunea ea, ”vă dau păpușa sî vă jucați cu ea, da-ncetișor, sî nu mi-o stricați! Mai întăi, viniți sî vă spălați pe mîni.” Și avea dreptate. În drum spre casa ei, ne oprisem pe malul pârâului, lângă bufetul din sat, de ne-am jucat un pic pe malurile mai nisiopoase decât cum erau în dreptul porții casei noastre. Ne plăcea să facem găuri în nisip și să constatăm cât de repede „izvora” apa în ele...
Anca, umbla de ceva anișori la Liceul Economic din Bacău; pentru că era foarte bună la învățătură, părinții, încă de când era mică, îi cumpărau de toate: dulciuri și jucării, îmbrăcăminte frumoasă și pantofi la preț mai mare. Acum, vorba ei era modificată, mult diferită de a noastră, chiar râdea de noi: ”țărănușilor, cândva trebuie să vă schimbați și voi pronunția, prea li spuniți pi toati ca strămoșii!”...
Bunicul i-a zis pentru prima dată ”Ancuța”; o alinta, pentru că îi plăcea mult de ea... apoi, așa i-am tot spus cu toții „Ancuța”. Unii dintre noi îi ziceam chiar „Ancuța cea frumoasă”. Nu exageram; era frumoasă... bunicul ne confirmase acest lucru, cu spiritul său de observație în lux de amănunte: ”Apăi, cu așă trup frumușăl, așă fațî rotunjioarî, așă ochi albaștri șî chipeș’, cu așă păr blonzîu, lung pănî la brîu șî mereu ghìni cheptănat, or sî umbli flăcăii la-mpețît la poarta ìi, cum umblî puii dupî cloșcî! Frumoasî fatî-i Ancuța.” De fapt, eram cu toții copii frumoși și sănătoși, dar Ancuța era deosebită de noi, mult mai îngrijită, școlită la oraș, domnișorică, ce încetul cu-ncetul ne învăța câte ceva din lucrurile ce se-nvață la oraș; făceam cerc mare, cam două zeci de verișori în curtea bunicilor; ea, în mijloc, ne povestea despre filme văzute la cinematografele orașului, despre plimbări în parcuri, despre viața de la oraș, care ni se părea minunată, nu ca a noastră, într-un sat necunoscut de nimeni, fără curent electric pe atunci, fără asfalt; după cum făcea să ne dăm seama, cu multe lipsuri...
... rând pe rând apoi, mai toți verișorii își luau "zborul" spre Bacău sau spre alte orașe ale țării, în căutarea locului potrivit pentru a-nvăța meseria dorită și mai apoi pentru a căuta de muncă... în cele din urmă, pentru a fi de ajutor și familiilor rămase-n întunericul satului natal...