Infinitul mic îl conține pe cel mare. Infinitul mic nu are nevoie de întindere, el nu cuprinde, ci conține.
Infinitul mare nu vrea să-și știe limitele, ca să nu-și știe golul.
Ceea ce e Unu nu poate exista decât în infinitul mic.
Unu ca atare e limită și el închide infinitul mic.
Dar pentru ca infinitul mic să aibă conștiință-de-sine ca parte a infinitului mare, el trebuie să fie o închidere care se deschide.
Infinitul mic are conștiință-de-sine dinafară înăuntru (privindu-se ca realizare a principiului universal).
Infinitul mare are conștiință-de-sine dinăuntru în afară (extinzându-și virtual limitele conștientizate de elementele dinăuntrul său).
Infinitul mic știe că este cuprins, cel mare știe de cuprindere.
De aceea infinitul mic are nevoie de geometrie (pentru a-și defini condiția), iar cel mare de Logos (pentru a se rosti).
Ca atare, Logosul cuprinde la rândul său geometria. Logosul rostește tot ce se rostește pe sine, geometria este doar formală – ea nu rostește, ci delimitează.
Omul află despre lumea înconjurătoare prin geometrie și despre sine prin Logos.
Infinitul mare observă infinitul mic. Acesta fiind Unu, pentru ca infinitul mare să-l perceapă ca Unu trebuie să fie și el la rândul lui Unu.
Tot ceea ce ființează se caută pe sine în Univers. Unu nu poate tinde decât spre Unu.

Ca atare : prin Unu comunică și se definesc infinitul mic și cel mare.

Răzvan Ventura