... prima zi lucratoare după sărbătoarea Paștelui era miercurea, zi pentru care tata își lua liber de la serviciul lui în fiecare an, pentru a termina ceea ce era de făcut la via de pe ”Răzoare”. Lucra pe atunci la Atelierul de reparații containere al C.F.R. Mergeam toată familia la via de pe deal. Via fusese deja curățată înainte de Săptămâna Mare; doar tata știa ce vlăstare trebuiau lăsate pentru rod... așa că miercurea, în fiecare an, după Paște, aveam de făcut cam același lucru, anume hărăgitul, urmând ca joia să legăm mlădițele pe haragi...
... după ce pleca tata la serviciu cu noaptea-n cap, mama își orânduia treburile gospodăriei cum știa ea mai bine: să dea mâncare purceilor, să deschidă portița la cotețul găinilor și să le dea de mâncare, să mulgă văcuțele și să le dea și lor de mâncare... După mulsul văcuțelor, strecura laptele și punea la fiert, în oala de aluminiu specială doar pentru așa ceva, circa trei litri. Doi litri de lapte îi punea „la prins”, într-o oală de lut, pe care o ducea în dulăpașul din „sală”, holul de la intrarea principală a casei, între cele două camere. Punea apoi să facă o mămăliguță, ce în acele vremuri era hrana de bază a sătenilor, timp în care eu trebuia să fi ajuns la părinții ei, bunicii mei, cu sticla de un litru, cu lapte; timpul necesar dus-întors până la bunici era exact timpul în care se cocea mămăliguța. Ajungeam înapoi când tocmai o răsturna pe fundul de lemn; era un parfum deosebit, de ceaun ce a fost bine focărit, de coajă de pe fundul ceaunului bine rumenită... Ne punea să ne facem fiecare rugăciunea... Mâncam ceea ce ne pregătea de obicei... parcă degeaba ne spălam cu apă rece pe ochi, tot somnoroși eram. Avea să ne treacă somnul la vorbele ei de ocară: ”Puchinoșîlor! Gischigiț’ ochii giacuma, cî-i soarili sus, șî ni pringi aniaza tăt acasî! Hai, mâncaț’ mai răpigi, cî acușîca plecăm la jii!”... ne grăbeam noi în felul nostru. Pregătea de mâcare și pentru prânz; punea câte ceva în traista mai ponosită, să nu murdărească una dintre cele noi... ”Sîlvi, tu scoaci gin beși douî malduri gi mlajî, sî ne-ajiung’ pi tătî zîua! Cautî șî cuțîcili șele nici”... Scosesem mlaja din beci, așa cum îmi spusese mama, găsisem și cuțitașele... eram gata de plecare. Noi, cei trei frățiori am pornit pe malul pârâului în jos... mama a rămas în urmă să încuie poarta cu zăvorul. Venea iute în urma noastră, iar noi ne străduiam din răsputeri să mărim pasul să nu ne-ajungă. Þineam cu tot dinadinsul să ajungem pe deal înaintea ei... doar că la ultimele două case de la poalele dealului, ale familiilor Roșu și Antal, se lăfăiau în mijlocul drumului, de dimineață, cinci câini nu prea mari, urâți și zdrențuroși de te speriai doar cât îi vedeai... când începeau să latre și își arătau colții infiorători, se-ncrețea piele pe noi. Știam bine că nu trebuia să fugim înapoi, ne-ar fi ajuns din urmă și ne-ar fi rupt în bucățele. Rămâneam pe loc, ne aplecam să luăm câte ceva de pe jos ca să-i speriem, să-i facem să plece din drum. Când ajungea mama la noi, plecau și câinii din drum; doar așa puteam trece de acel loc, ce era o barieră pentru noi.
Ajungeam la partea de jos a viei, deja obosiți. Așezam bagajele noastre pe iarba abia răsărită și plină de roua rece a dimineții; mama punea o bucată de nailon pe iarbă, peste ea apoi, o pătură pe care să ne putem așeza... de-abia așteptam! Fiecare din noi încercam să prindem locul mai comod...Dar nu mi-a fost multă odihna... ”Sîlvi, da' tu cî eșci oleacî mai mari, haigi sî m-ajiuț’ la treabî! Îț’ arăt eu cum sî fași!” Își făcu repede un mănunchi mai mic de mlajă pe care apoi și l-a atârnat la brâu. A luat un fir de răchită în mâna dreaptă, cu mâna stângă a prins cei patru haragi de varfuri și i-a alăturat; nu am fost îndeajuns de isteț să-i înțeleg mișcările, că am și văzut legătura făcută. A tăiat surplusul firului, ce urma a fi folosit apoi... ”Ai văzut cum am făcut eu?” mă-ntreba ca să vadă ce răspuns aveam să-i dau. Nicidecum nu avea de gând să mă pună pe mine la operațiunea aceasta. ”Am văzut
mămai, da’ eu n-ajiug așă sus ca mătali!” Atunci mă liniștea spunându-mi că îmi va arăta ce urma eu să fac: ”Uici, tu trăbi sî fași așă!” Și imi explica pas cu pas ceea ce eu trebuia să fac pentru ca să-i fiu într-adevăr de ajutor. Primul lucru de care trebuia să am grijă era să nu dau peste ochiurile, mugurii viței; erau sensibili și chiar la mici atingeri, puteau fi rupți. Urma apoi să hotărăsc orientarea vițelor către haragi. Odată învățate aceste două puncte urma legatul propriu-zis: ”Iei un șir gi mlajî cu mîna dreaptî, da' să-l țîi cu capîtu gros înainci! Cu mîna stîngî țîi jița lîngî harag! Cu capâtu gros a’ șirului treși pi dupî harag cătră șeia stîngî ș-ăl țîi cu e’! Cu dreapta apoi dai capîtu’ subțîri pișci șel gros; tăci-s acuma-n mîna stîngî. Prinz’ cu dreapta capîtu’ gros ș-ăl rășiușeșci gi la dreapta la stînga, gi sus în jios, gi tri ori, apoi ăl îndoi cătră harag! Atîta-i tăt! Îi greu?”... multe vorbe ca să-nvăț și eu. Din vorbe chiar că n-am înțeles nimic. A trebuit să-mi mai arate încă de câteva ori ca să pot repeta ceea ce făcuse ea cu multă îndemânare... în cele din urmă, am reușit și eu. În urma mea se vedea că era treabă de copil, dar și așa, părinții erau bucuroși că începeam să-i ajutăm la muncile câmpului...