... cât în serios - cât în joacă, am învățat să leg vița de vie cu mlajă exact așa cum reușise mama să mă instruiască... trei zile la rând; sâmbăta cam pe la prânz era gata. După amiaza acelei zile de sâmbătă a trebuit să ne dichisim un pic mai mult pentru ziua de duminică, dar mai mult pentru ziua de luni; eu trebuia să mă duc la școală. Cum se obișnuia, prima zi a săptămânii, la prima oră, dna învățătoare făcea inspecția: ghiozdanul, cărțile, penarul, mâinile, batistuța... deci trebuia să am toate bine puse la punct...
... îmi lăsase hotărât mama, ca atunci când mă-ntorc de la școală, să trec pe la grădiniță să iau și pe frățiori; trebuia să stăm la masă, înfruptându-ne cu neîndestulătorul prânz lăsat de mama, după care toți trei urma să mergem iarăși pe deal. De data aceasta, de frica fioroșilor câini, am luat-o prin grădina lui Ciobanu, pe la săritorile de peste garduri. Am ajuns repejor, mai mult de frică să nu-i spună tatălui că am ajuns prea târziu; el ne articula imediat dacă ieșeam din cuvântul mamei sau al lui... Mama era aplecată asupra pământului, cu mâinile la rădăcinile butucului de vie, cu un cuțitaș în mână... ochii ei erau plini de lacrimi de parcă cineva ar fi chinuit-o până în momentul când am ajuns noi pe deal, lângă ea. Pe obrajii brăzdați de trecerea timpului și necazurile vieții, printre ridurile ce deja începuseră a se pronunța din ce în ce mai mult, se prelingeau lacrimile durerii ce o cătrăneau zi de zi mai mult. Nouă copiilor nu ne spunea mai nimic despre greutăți; ne lăsa să gustăm puținele bucurii ce ni le puteam procura prin joaca cu prietenii noștri de joacă... ”Și fași mămai? Gi șe plânji?”... un vânticel se pornise dinspre Siret spre dealuri... Ar fi vrut și acum să spună că din cauza curentului de aer îi dau lacrimile, dar am insistat... era momentul când trebuia să cunosc adevărul. ”Hai, mămai, spunini șî nouî! Trăbui sî șcim șî noi și sî-ntîmplî-n lumi”... Avea să cedeze... Și-a șters lacrimile tulburată de insistența mea și cu vocea înecată într-un oftat greu de descris, a exclamat ”Of, of, of! Mamî, mamî! Îi tari greu sî răzbaț’ pin lumi”... Începu să se destăinuie... ”As’toamnî, aghe’ am stîrchit schinii gi la gealu’ jii gi pi Valea Ulmului șî, uici-acu’, ne-am trezît cî statu’, cu coleccivizarea pi cari-o fași, ne-o luat pământurili la tăț’... gi la ieșîrea gin sat pănî la Canton, pănî sus la Coasta Morii șî tătî Dumdrajița. O băgat tractoarili cu plugurili șî o-ntors tăci jiili sub pămînt... nu sî mai cunoașci ninic gin și-o fost înainci... Cred cî sî-ntoarci prăpădu’ gi altî datî”... Făcea referire la alte acțiuni ale colectivizării ce îi marcaseră primii ani de căsnicie... Imi aminteam de acea vie... fusesem cu ea la desțelenit pălmuța de pământ din capătul de sus al viei... Câte-nțepături am avut în toamna-aceea de la porumbișul sălbatec...
Nu aveam curajul să o întrerup cu vreo întrebare... o lăsam să suspine: ”Of, of, of, cî tari-i greu; și-o sî ni fașim fărî bucățălili noastri gi pământ”; ce se putea face decât a trăi mai departe după voia Domnului- ne mulțumeam cu puțin, și-atâta tot...
Frățiorii mai mici mergeau pe ici-colo în observare: floricele de păpădii, toporași întârziați, ceapa ciorii cu boboceii pregătiți pentru înflorire, mușuroaie de cârtițe... câte nu se pot observa când ești cu piciorul direct pe pământ. Domolită din suspinele ei de încurajările mele, cum auzeam că o făcea și tata câteodată cu cuvinte de îmbărbătare ”Lasî... cî ni-om giscurca noi cu ajiutoru’ Domnului”, se hotărî să-mi arate ce aveam eu de făcut, ca să poată înainta cu munca aceea, pe care sătenii o numeau ”cotorâtul viei”. Se trăgea cu sapa dimprejurul butucului de vie pământul, făcând o scobitură cam cât un lighean, de adâncimea unui lat de palmă, apoi se tăiau rădăcinuțele care erau la vedere. ”Sîlvi, uici cum fașim... eu săp împrejiur, merg cît pot înainci. Tu gin urmî vii șî li tai muscețîli cu cuțîtașu’... viu eu înapoi șî trag pămîntu’ la loc.” Cu coada ochiului deja începeam să trag la frățiorii mei... La grădiniță, îi învăța să sară coarda. Din grămada de hripcă, ramurile tăiate de la vie, și-au rupt, de mărimea potrivită pentru ei, câte-o coardă... Îi auzeam din când în când ”Văleu, eu m-am pălit”... Dar îmi vedeam de treabă. Avem să mă joc și eu seara, în drum, cu ceilalți copii...
Timp de câteva zile, tot așa, după ce veneam de la școală petreceam după amiaza pe deal, cu mama și frățiorii... aveam și ghiozdanul cu mine... când oboseam de muncă, eram trimis de mama la buchisit... ”Învațî, poaci măcar tu șî șiilanț’ gi după cini aveț’ s-o dușiț’ oleacî mai ghini...” Pe câmpurile acelea, munca părea în zadar... mai toți sătenii au rămas fără parcelele cele mai bune de pământuri, le-au rămas doar dealurile; părinții aveau să ne lase ca moștenire greutățile lor cu ofurile... „Of, of, of!” Eu ce-o să mă fac?