agonia
romana

v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Rom�nesti - Romanian Poetry

poezii


 


Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 3822 .



Retrairea copilariei
personale [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [ilorian ]

2005-09-05  |     | 



În Evanghelia lui Matei, în capitolul 18, 1-5, ni se spune:
„În ceasul acela, s-au apropiat ucenicii de Iisus și I-au zis: Cine, oare, este mai mare în Împărăția cerurilor?
Și chemând la sine un prunc, l-a pus în mijlocul lor și a zis:
Adevărat vă zic vouă: De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor.
Deci, cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor.
Și cine va primi un prunc ca acesta în numele Meu, pe mine Mă primește”.
Iar în Evanghelia lui Luca, la capitolul 18, versetele 15-17: Și aduceau la El și pruncii, ca să Se atingă de ei. Iar ucenicii, văzând, îi certau.
Iar Iisus i-a chemat la Sine, zicând: „Lăsați copiii să vină la Mine, căci Împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia.
Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea”.
Patriarhul artei moderne, Constantin Brâncuși, vorbea de copilărie ca de acea stare pe care atunci când ai pierdut-o ai murit demult.
Noi, „maturii”, pe zi ce trece pierdem câte ceva din starea de nevinovăție, de curățenie, de generozitate care este doar a copilăriei. Într-adevăr, copleșiți de griji, de zbaterea pentru agonisirea bunurilor materiale, uităm pur și simplu de stările luminoase ale sufletului. Lumina din suflet este asemenea gândului curat al unui copil. „Lumina a venit în lume, dar oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina” (Ioan, 3, 19). Trist, îngrozitor de trist.
Iisus a venit pe lume ca orice copil, pin de umilință, într-un staul de vite. A venit să ne învețe să iubim lumina și să fugim de întuneric. Și numai așa o putem face iubind acel gând al binelui, încolțit din toate părțile de fiarele sălbatice ale gândurilor rele. A venit în lume un copil nevinovat și a rămas așa până la sfârșitul vieții sale.
El ne întreabă până la sfârșitul timpurilor de ce iubim mai mult întunericul urii decât lumina iubirii. Va trebui atunci să-i răspundem și nu știm, Dumnezeule mare, cum o vom face.
Întunericul timpului aceluia mare. Același întuneric e pe cale să ne copleșească și acum. Chiar și ucenicii lui Iisus, ființe curate, făpturi nevinovate, necontaminați de răul mândriei, se întreabă la un moment dat: care dintre ei ar fi mai mare.
„Și a intrat gând în inima lor: Cine dintre ei ar fi mai mare?
Iar Iisus, cunoscând cugetul inimii lor, a luat un copil, l-a pus lângă sine și le-a zis:
Oricine va primi pruncul acesta, în numele Meu, pe mine mă primește; iar oricine Mă va primi pe Mine, primește pe Cel ce M-a trimis pe Mine.
Căci cel ce este mai mic între voi toți, acesta este mare” (Luca, 9, 46-48).
De unde venea acea întrebare, cu totul nelalocul ei, pe buzele arse de sete ale ucenicilor? Moștenitori, ca toți oamenii, ai păcatului adamic, întunecător de fire, sunt „vizitați” și ei de cel rău care le inoculează himere de otrăvitoare mândrie, de ambiție deșartă.
Așa se face că în împărăția lumească oamenii vor să știe cine e mai mare. Adică plin de glorie, de bogăție, de putere. Vor să știe, să compare nimicnicia lor, vor să știe cu ce să-și umple visurile lângă un foc de seară și o fiertură de ierburi.
Acel „homo religiosus” care sălășluiește în fiecare dintre noi are o imperioasă nevoie de „închinare”, de sacru. Această nevoie a firii este speculată de cel viclean, care îi schimbă sensul.
Cel mai umil, cel mai nevinovat, cel mai neajutorat, dar care știe să se bucure din toată inima, cel care atunci când plânge o face cu cea mai curată lacrimă, cel care se joacă într-o atât de mare seriozitate de parcă el ar fi creatorul universului, cel al cărui zâmbet aduce curcubeul pe catapeteasma cerului, acela și numai acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor. De aceea Iisus le spune ucenicilor:
„Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc, nu va intra în ea”.
Am putea înțelege că împărăția lui Dumnezeu se primește ca pe un dar, așa cum un copil se bucură când primește un anumit lucru pe care și-l dorea atât de mult. L-a văzut la un alt copil cu care s-a întâmplat să se joace. L-a văzut o singură dată și nu-l mai poate uita. Părinții lui n-au avut posibilitatea să i-l cumpere. I-au spus să aibă răbdare, să învețe carte, să fie cuminte și ascultător. S-a străduit să le împlinească voia. N-a reușit așa cum își dorea sau cum își doreau părinții lui.
Aproape că nu mai crede că îl va primi. Dar în sufletul lui curat a mai rămas această dorință secretă, acel mugur de speranță. De multe ori l-a încercat gândul că nu-l merită și de aceea nu-l primește. Rămâne acolo înăuntru luminița de candelă a gândului că oricând va primi acel dar, dorința de a-l avea se află la aceeași intensitate. Chiar dacă a trecut destul timp, părinții n-au uitat și i-l vor dărui la momentul respectiv.
Ce mare bucurie pe copil, atunci când într-o dimineață, după ce se trezește, vede pe măsuță minunatul dar. Nu știu și nu cred că ar exista cuvinte pentru a reda imensa bucurie din ochii copilului. A fugit în fundul grădinii pentru a se bucura în taină.
Toată ziua l-a însoțit acea stare de bine. Seara va împărți această bucurie cu prietenii săi. Dar acum e singur cu prețiosul lui dar, îl mângâie pe toate părțile și tot nu-i vine să creadă.
„Adevărat zic vouă: de nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în Împărăția cerurilor”. Acest „de nu vă veți întoarce” ne sugerează o introducere în starea copilăriei. Și n-ar putea fi altfel, dat fiind că starea de maturitate are ceva osificat, ceva închis, suficient sieși, care plafonează, care ține de static, de rutină, de obișnuitul vieții. Copilul este cu totul altfel, el este deschis tot timpul noului, ineditului, inefabilului, cuprins fiind întotdeauna de o sfântă curiozitate, de o sete de cunoaștere nepotolită. El inventează în fiecare zi alte și alte jocuri, înfiorat în permanență de o stare de creație.
Vitalitatea lui e debordantă, provocând în jurul lui acel fluid roditor care trezește la viață, care pătrunde toate ființele din preajma sa. Copilul descoperă lumea cu încântare nedisimulată. Cine se bucură mai mult de soare, de iarbă, de pământul pe care aleargă, de apa râului în care se bălăcește?! Cine iubește cel mai mult puii animalelor de curte ori ale celor sălbatice, cine plânge cel mai mult atunci când unul din aceștia se rănește?!
Cine cântă de unul singur într-un colț de curte și nu se jenează dacă-l aude cineva?! Cine poate egala această bucurie a unui copil care cântă?! El nu minte, nu înșeală, nu urăște. Dorințele lui sunt sincere și întotdeauna spuse pe față. El caută, descoperă, creează.
Într-un cuvânt, copilul este viu. Priviți un matur. Apăsat de griji, înghețat în niște șabloane pe care i le-a imprimat un anumit mediu, o anumită stare socială, confiscat de stereotipiile unei munci de fiecare zi aceeași, fără nimic creativ în ea, ajunge robul clipei și nu mai poate vedea dincolo de această îngustă lume.
Și nu înseamnă toate acestea un soi de moarte spirituală? De aici vine porunca lui Iisus de a ne întoarce la starea copilăriei. Întoarcerea presupune un duh al iubirii față de tot ce a creat Dumnezeu, o trezire aidoma copilului în dimineață care zburdă sub razele soarelui. Numai așa putem să ne considerăm fiii celui Preaînalt.
Mă copleșește o amintire a copilăriei mele. La școală, în clasele primare, atunci când încercam să înțelegem câte ceva din lumea ce freamătă în preajma noastră, învățătorul ne-a citit poezia „Cântec” de George Coșbuc, în care un lup din crâng încerca să fure un copil care plânge mai mult decât trebuie. Am fost realmente fascinat de această poezie. Imaginea mea de atunci îl aducea în fața ochilor pe acel lup fioros pe una din ulițele satului, oprindu-se la noi la poartă. Teama sporea odată cu orele ce mă despărțeau de venirea acasă și de întâlnirea cu mama. Îmi propusesem să nu mai plâng, pentru a nu fi răpit din ambianța familială și dus cine știe unde. Mă agățam de speranța că mama, la fel ca în poezia citită, nu mă va da, ba mai mult, îl va pedepsi pe dușmanul acela. Atât de adâncă era emoția încât și acum când îmi amintesc mă cuprinde același fior.
Gândesc astăzi că viața mea trebuie trăită cu aceeași intensitate cu care mă temeam de acel lup, cu puritatea și candoarea acelor ani. Cât adevăr în acele trăiri, nimic artificial, nimic premeditat, totul sub zodia firescului, fără mușcătura de șarpe a gândului ce despică firul în patru, care epuizează și stoarce prin rațiune emoția curată, miezul tainei.
Aceleași sentimente adânci m-au traversat atunci când, în aceeași irepetabilă copilărie, cutreierând o pădure, am găsit un cuib de pasăre în care puii erau morți și devorați de furnici.. sufletul meu de copil condamna totul: pădurea și copacii îngăduitori față de o asemenea nelegiuire, cerul albastru rămas impasibil, tăcerea ce se instalase acolo, dar mai ales faptul că nu aveam nici o putere, că nu fusesem acolo pentru a împiedica o asemenea dramă.
Am plecat spre casă cu pumnii strânși, promițându-mi că voi răzbuna acea răutate.
Emoția și teama, curiozitatea și bucuria în fața miracolelor lumii, sentimentul revoltei față de răul din fărâma de spațiu pe care o percepi, nevoia de a fi ocrotit de acel rău care poate veni de oriunde, dragostea necondiționată față de tot și de toate, fac din tine, pe toată durata vieții, copilul universului, fiul acelui Tată ceresc care nu Te părăsește niciodată. Ceea ce trebuie să faci este să rămâi copil în adâncul sufletului tău.
De aceea Iisus le spune ucenicilor săi: „Cine se va smeri pe sine ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor”.

Ne vine în gând un aforism al lui Geo Bogza care spunea că fiecare om trebuie să aibă cireșul lui, mai presus de tensiunile și coșmarurile acestei lumi. Nu putem asocia imaginea copilăriei decât cu aceea a unui cireș dat în pârg. Dacă lacrimile unui copil ar avea culoare și s-ar cristaliza, n-ar fi altceva decât cireșe coapte pe ram. Apoi, pe o rază a unui soare în amurg, un înger va veni și le va culege.

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!