Prietenii mei nu mai sunt nicăieri. Poate că s-au ascuns în alți prieteni. Ori poate albul ăsta care mi-a sărit în față ca un urs înfometat e de vină. Mă înspăimântă. Mi se pare nefiresc de pur peste o existență cenușie ca stomacul unei sobe care digeră înăbușit ultimele vreascuri stinse cu o carafă de apă limpede, adusă de la fântâna din curte. Sfârâie. Trosnește. Parcă ai mușca dintr-o felie de pâine prăjită într-un toaster sforțat la maxim. Cranț, cranț. Ba nu. Seamănă, mai degrabă, cu sunetul cizmelor afundate în zăpada ninsă calm de o noapte geroasă care, prinsă între ciocan și nicovală asemeni unui uriaș dinte de diamant, se sparge. Un scrâșnet aproape interminabil și toate șuvițele albite de vreme se transformă în pulbere de steluțe.
Un alb atât de orbitor că nu mai văd lumea. Un decor teatral în care fazele lungi ale reflectoarelor bat dinspre scenă în loc să fie invers. Cred că am preluat rolul principal fără să-mi dau seama. Da, da, joc într-o dramă fiindcă, ceva mai încolo văd lumea plângând. Iar eu, ca un clown cu masca hilar pictată, râd. Mă gâdil și râd. Ca de mine însămi. Doar pe dinafară pentru că, în interior, niște geizere au izbucnit și mă sufocă. Nările-mi sunt țâșnitori de apă fierbinte. Aburi înțepători ca de locomotivă nărăvașă se ridică din priviri precum cimpoaie de nori în care suflă vântul cu obrajii bulbucați. În ei mi se sfârșesc cuvintele, în ei se pierd întrebările, mirările...
Spectacolul acesta nu se joacă, se trăiește. Dincolo de scenă. Pe scările propriei locuințe. Unde doar sentimentele mai așteaptă să le deschidă cineva. La ușa masivă a singurătății. Ca dinaintea unei biserici părăsite în care îngerii fac ședințe și consilii pentru depășirea problemelor spirituale. Dar cine să te întâmpine? Dorințele, speranțele care locuiau cândva cu emfază, au îmbătrânit, s-au gârbovit. Șchioapătă. Nu mai pot merge decât în baston. Unul noduros, rupt dintr-o creangă de nuc, singura legătură cu lumea. O lume ca o cruce pe care stau răstignite sufletele. O cruce în levitație. Vântul pustiului șuierând pe sub ea, printre brațe, pe luciul marmurei tatuată cu atâtea chipuri... Rotind-o în sensul acelor de ceasornic. Din ce în ce mai repede, mai repede... Dedesubt este hăul.. Cine cade... cade. Nu mai are de ce se prinde. Pământul este rotund. Nu are cuie în care să te agăți. Vei trece fluturând mâinile ca steagurile. Cu iuțeală protonică. Și-apoi, te vei opri brusc într-un loc necunoscut, semn că pe acolo ai trecut și tu. Exact ca un alpinist ce înfige drapelul în vârful muntelui cel mai înalt escaladat vreodată. După care vei continua să te-afunzi...
Unde au dispărut?!
Plouă peste nedumeririle mele ca și când vremea și-a adunat toate butoaiele cu melancolie și udă răzoarele cu oameni direct cu furtunul. O inundație perfidă s-a abătut peste sentimentul acesta al prieteniei. Mâlul dezamăgirilor colcăie făcând ochiuri mucilaginoase ca într-o colonie de broaște. Miroase a stătut. Pe alocuri se strânge în cute ca pielea batracienilor. Ridurile pământului, atestând vârsta. Iar gândurile mele bune au rămas înțepenite acolo.
Realitatea îți dă ghionturi. Trezește-te! Uite, singurătatea abia te așteaptă! Nu-i simți gustul? E ca atunci cînd te doare în gât și trebuie să muști dintr-o lămâie... Doctorul se uită în cavitatea bucală și constată că ai roșu. De furie. De ciudă. De disperare. De nemulțumire. Te trimite. Știi tu unde. Acolo poți să-ți încerci norocul, mai întîi cu un antinevralgic, apoi cu vreun calmant...
Avem impresia că știm ce e prietenia!? De fapt, ea este un cântec pe care nu toți reușim să-l cântăm. Uneori este atât de fals încât nu ne mai suportăm pe noi înșine, nu simțim decât un răcnet interior așa cum urletul unora la stele, neștiind că ele s-au stins de mult...
Știi cumva unde-mi sunt prietenii? A, nici tu nu mai știi nimic despre ai tăi!...
Când mă vor căuta se va fi înnegurat, soarele va fi intrat demult în iatac, sub papucul nopții, de care va trebui să asculte dacă nu va vrea să o piardă. Poate fi și aceasta o prietenie, nu-i așa?


11 feb. 2010