Ai plecat. Am mai murit putin...
Dar eu cred in visele mele
Cu tot atata convingere
Precum nu cred in ratarea de a fi “noi”.

Noaptea trecuta am simtit o durere adanca in dreptul inimii,
A fost muscatura dorului de tine.
Ma visasem in bratele tale, cum ma strangeai aproape sa ma sufoci
Doar ca sa simti cat mai viu ca eu inca respir.

Ai ales sa pleci ca sa poti fugi de noi,
M-ai lasat aici din prea mult dor...
Ca si mine si tu ai simtit cum incepea sa creasca in tine
nevoia de a fi unul.

Am simtit de multe ori ca ne-am intregit
Atunci cand ne-am lasat arsi pe rugul pasiunii.
Iti amintesti?
Tot ceea ce ne inconjura se risipea ca un abur,
Si pentru un minut,
In lumea asta nu mai eram decat noi: un singur suflet si un singur trup.

Nu mi-ai vorbit niciodata despre asta,
Poate ca nici nu stii inca,
Dar fara “noi” , niciunul nu-si va mai putea odihni fiinta
Pentru restul noptilor ce vor urma.

Ai plecat si eu te las sa pleci fara sa-ti cer nimic.
Ce sa-mi promiti...?
Noi n-avem nevoie de o casa.
Voi locui in tine, asa cum tu vei locui in mine
Cred c-am stiut asta dintotdeauna.

Nu am vrut promisiuni, ele inseamna viitor.
Ori noi nu avem nevoie de timp pentru a exista.
Noi, si tu, si eu
Suntem plamaditi din aceeasi materie: nu stim a respira fara a simti.

Singura noastra verigheta posibila e dorul,
El ne reuneste iremediabil intr-un adapost ce n-are spatiu si nici timp.
Ce conteaza ca ai ales sa pleci daca ne putem intalni in gand
Ori de cate ori ni se face dor...

Ai ales sa pleci asa cum voi pleca si eu, fiecare pe drumul lui...
Abia uneori vom mai face cate-un popas la izvorul dorului,
Acolo unde vom putea sorbi licoarea iubirii,
Insetati de-atata ratacire.