Sunt în luntrea vieții,
Pe un râu de munte
Obosită de atâta vâslit!
Mă las purtată de valuri,
Sub crengile copacilor
Care mă lovesc peste față
Și de care mă agăț
Din când în când,
Poate să mai poposesc o clipă
În locuri dragi
Sau poate teama
De necunoscut
Mă înfioară provocându-mi
Insomnii, dar privirea mea
Se întoarce în amonte, la zenit
Și cu sfiala înainte.
Am pierdut o vâslă,
Mă rotesc lovită de stânci...
Mi-e foame: de tine... de ei,
De cei care mă iubesc
Și mă urăsc deopotrivă.
Și strig... doar ecoul îmi răspunde!
Cât de singură ești pe lume?
Da,... singură, înconjurată de vampiri
Așteptând noaptea
Să guste din sângele meu cald și dulce.
O viață!... Îmi oferi totul!
Și eu nu am învățat încă să primesc,
Nu am învățat să dăruiesc,
Dar te iubesc!...